Experienta Nasterii Mele - de la Idee la Fapte

Am ezitat destul de mult inainte de a pune pe hartie aceasta experienta. Pe de o parte pentru ca nu-mi gaseam cuvintele asa cum mi-as fi dorit, pe de alta parte, pentru ca am avut nevoie de ceva timp de lucru cu mine insami pentru a intelege, vindeca si accepta tot ce am trait.

Trebuie sa spun, inainte de toate, ca nu am intrat in aceasta experienta nepregatita. Din contra, m-am informat mult inainte, am urmat cursuri, am citit si am facut exercitii conform recomandarilor educatorilor prenatali pe care i-am consultat. Mi-am facut temele temeinic, asa cum am fost invatata de mica, pentru a lua cu brio examenul nasterii primului meu copil. Ba chiar am asteptat pana la treizeci de ani pentru a avea “maturitatea” de a creste un copil. :)

Si totusi, nu am fost pe deplin satisfacuta de rezultat; ba din contra, m-am simtit dezamagita, am privit jumatatea goala a paharului si, cu cat trecea timpul, eram din ce in ce mai nemultumita.

Sa incep cu inceputul: cu un an si jumatate inainte de acest eveniment, am ajuns intr-un punct in care simteam ca viata mea urma sa ia o intorsatura interesanta si ca se va schimba ceva radical in modul in care ma voi raporta la ceea ce ma inconjoara. Am inceput prin a intra cu toate fortele intr-un proces de aprofundare a cunoasterii de sine si de schimbare a vechilor tipare si convingeri bazate pe frica si prejudecati. Ideile mele despre maternitate erau ceea ce se poate numi ”egoiste”.

• Mi-era frica sa duc o sarcina, asa incat ma gandeam, mai degraba, sa adopt (lucru onorabil altfel, dar motivele mele erau gresite).
• Mi-era groaza de nastere, astfel incat mi-am zis ca daca totusi, voi avea propriul copil, voi face cezariana.
•  Nu intelegeam importanta si frumusetea alaptarii, asa ca ma hotarasem sa merg pe lapte praf…

Ma judecam aspru si ma vedeam ca pe o persoana dura, egoista, cinica; mult timp mi-am zis: “Daca fac copii voi fi o mama groaznica!”

In acest context, procesul de “transformare” pe care l-am inceput, va puteti imagina, nu a fost unul extrem de confortabil. Ceea ce m-a ajutat enorm a fost sa am alaturi oameni deosebiti care sa ma sustina pe drumul parcurs si niste principii simple si frumoase care sa ma ghideze.

Dupa sase luni de sapat la nivelul subconstientului si transformat prejudecati si tipare nesanatoase de gandire si comportament, am ramas insarcinata. Ceea ce nu stiam eu atunci era ca mai aveam mult de lucru. Pe parcursul sarcinii, care a fost din fericire extrem de usoara, pe fondul unei emotivitati crescute, am lucrat in continuare sa ma dezvat de ceea ce mi se intiparise atat de bine in minte de cand ma stiam. Toate acele lucruri pe care familia si prietenii bine intentionati ti le repeta la nesfarsit, crezand cu tarie ca iti sunt de folos, iar daca nu actionezi precum ai fost sfatuit este pentru ca nu ai retinut ceea ce ti-au spus, deci e cazul sa-ti mai spuna o data.

Cu noul meu mod de a privi lucrurile am inteles ca frustrarea si insistentele celor care graviteaza in jurul viitoarei mamici au legatura exclusiv cu nevoia acelor persoane de a se exprima, valida, justifica si nu cu gravida in cauza; acest lucru m-a ajutat sa fiu mai calma si mai intelegatoare si sa ma concentrez la mica fiinta care crestea in pantecul meu.

Dar transformarea atitudinii mele nu s-a oprit aici. Sa va spun cum imi vizualizam nasterea: ma vedeam la Brasov, oras unde ma simteam relaxata si unde cunosteam o echipa de medici, moase si doule cu care ma simteam in siguranta. Intr-o garsoniera pe care o inchiriasem pentru cateva saptamani, petrecandu-mi travaliul intr-o piscina de nasteri, alaturi de sotul meu si o doula. Nascand fara dureri, cu zambetul pe buze si fara nici o interventie medicala si odihnindu-ma apoi cu micuta comoara la piept si sotul meu alaturi.

WOW!

Asta da schimbare la 180 de grade!

Aveam insa sa aflu ca fricile si tiparele adanc inradacinate in subconstientul meu nu putusera fi sterse complet intr-un an jumate. Se cuibarisera acolo 29 de ani. Asa incat iata ce s-a intamplat de fapt dupa 38 de saptamani si cinci zile de sarcina:

Pentru ca data aproximativa de nastere, conform calculelor era 24 decembrie, hotarasem sa plecam pe 15 decembrie la Brasov, unde aveam o garsoniera cocheta inchiriata. Ma hotarasem ca in ultimele 10 zile de sarcina sa ma concentrez pe meditatii si relaxare, fara alte distrageri din partea rudelor sau prietenilor.  Impachetasem deja aproape totul si bagajele asteptau cuminti in masina. Pe data de 14 decembrie, in jurul pranzului, am inceput sa simt o jena la nivelul mijlocului, ca atunci cand ai stat prea mult aplecat si “te taie spatele”. Se intampla regulat, din 30 in 30 de minute. Dupa trei astfel de “junghiuri” mi-am sunat doula din Brasov. “E cumva un semn? Pretravaliu, ceva?” am intrebat-o. “Incepe! Veniti la Brasov cat mai repede!” mi-a raspuns.

Din acel moment sotul meu a intrat in “priza”, iar eu m-am relaxat. Am inceput sa fac exercitiile de respiratie pe care le invatasem si sa ma las in voia a ceea ce simteam. Senzatia din spate s-a accentuat si a inceput sa apara mai des. Pe la ora 5 ne-am urcat in masina si am plecat spre Brasov, incarcati ca pentru o mutare (noi eram pregatiti pentru o luna de stat acolo). Pe drum aveam contractii din 15 in 15 minute, iar “timpul avea rabdare”, cel putin eu asa simteam. Nu eram inca convinsa ca sunt contractii adevarate si nu o pregatire a organismului pentru viitoarea nastere. Mai ales ca nu ma durea cum ma asteptam eu, in partea din fata, ci in spate, in zona lombara. 

Am ajuns la clinica duminica, pe la ora 9 seara. Bineinteles ca nu dai nici un doctor jos din pat la ora asta, asa ca am intrat la doctorita de garda. Primul lucru a fost sa imi monitorizeze contractiile si sa imi faca un control al dilatatiei. Contractii din 5 in 5 minute, intensitate 9/10 (eu ma antrenasem atat de bine cu respiratiile ca le simteam foarte usor) si dilatatie maxima....SERIOS? Nu-mi venea sa cred ca eram atat de aproape.

Am intrat in sala de nasteri alaturi de doula si sotul meu si a inceput partea a doua a nasterii mele: angajarea copilului si expulzia. Sincer, aici am avut senzatia ca lucrurile nu mai sunt perfect naturale, si se simte interventia omului. Chiar “protejata” de sotul meu de orice interventie exterioara, acte de semnat si completat, explicatii de dat si altele, nu puteam fi total relaxata cand pe usa tot intrau si ieseau doctorita si moasa, neintelegand probabil de ce nu este nevoie de ele. Astfel, in 4 ore, fara interventii medicale de nici un fel, complet natural, am nascut-o pe fetita mea. Si da, am avut acea “ora magica” in care ne-am privit in ochi pentru prima data si in care am pus-o la san si a adormit sugand. Nu ne-am despartit nici o clipa si am iesit cu ea in doua zile din maternitate. 

Cu toate acestea, am ramas cu niste intrebari care, pe fondul hipersensibilitatii mele dupa nastere si alimentate de tipare de gandire neconstructive, m-au macinat luni bune apoi.

“De ce nu m-au lasat sa nasc in apa?”, 

“De ce au taiat cordonul ombilical imediat ce a iesit capul copilului si nu l-au lasat sa termine de pulsat?”, 

“De ce am simtit ca singurul sustinator real pe care l-am avut la nastere a fost sotul meu?”,

 “De ce au tras de placenta pana s-a rupt in bucati in loc sa o lase sa iasa singura?”, 

“De ce a venit doctorul cu care ar fi trebuit sa nasc a doua zi dupa ce am nascut, sa imi faca reprosuri ca nu am avut atitudinea cooperanta si supusa pe care o dorea el?”

N-a fost usor sau confortabil sa lucrez cu aceste frustrari. Ego-ul meu imi spunea: “Ai dreptate! E corect ceea ce simti!” O fi corect, mi-am zis, dar este si benefic pentru mine? Raspunsul se incapatana sa fie NU, nu era benefic, imi crea o stare de nemultumire, o atitudine ofensiva si depresiva care nu ma reprezenta.

Solutia mea a fost sa “sap” in spatele acestor frustrari si sa vad ce le alimenteaza: dorinta de a avea dreptate, de validare, lipsa increderii in mine, dorinta de a ma simti iubita de cei din jur. 

Dar nu a fost usor, nuuuu! Am avut momente cand ceea ce descopeream in mine era atat de nepotrivit cu ceea ce mi-as fi dorit sa fiu, incat ma revoltam si negam totul. Aruncam cartile si jurnalul pe care il foloseam sa ma ghideze in acest proces si imi gaseam o multime de scuze. Egoul meu lucra overtime. Dupa o zi, doua, trei, cand reuseam sa ma calmez si lucrurile se asezau, reluam lucrul si continuam calatoria interioara. 

Cateodata imi spuneam: "Gata! Sunt bine, ma simt detasata si impacata.", apoi aparea ceva care ma zgandarea si iar ma infuriam. 

In alte zile credeam ca n-o sa reusesc niciodata sa depasesc aceste frustrari si nu voi putea privi nasterea fetitei mele cu acea bucurie si pace interioara sincera venita din iertare si acceptare. Atunci, cand ma napadeau indoielile, imi spuneam ca poate nu este pentru mine acest proces, poate ca numai anumiti calugari tibetani sau preoti cu har pot avea capacitatea de a ierta si a se impaca cu proprii demoni. 

Si iar ma aplecam asupra lucrului. Mai descarcam inca un program distructiv, inca o credinta invalidanta. Pana intr-o zi, cand am simtit ca si cand mi se luase o piatra de pe inima. Parca pluteam si doar amintirea momentelor cand mi-am strans fetita prima data in brate imi aducea un zambet larg pe buze. Cred ca in ziua aceea am oftat de nu stiu cate ori, ma simteam eliberata de o mare povara.

Pot spune acum ca, doar avand la indemana “instrumentele” potrivite, m-am vindecat si am putut sa imi apreciez la adevarata valoare experienta nasterii naturale, cu blandete si bucuria de a avea un copil sanatos si fericit.

Mi-am luat angajamentul sa ma vindec de orice “tipar bolnavicios” care va ma iesi la suprafata in viitor, pentru a fi mama echilibrata si iubitoare de care are nevoie copilul meu.

La final, as vrea sa trag o concluzie care sa evidentieze cea mai mare invatatura din povestea nasterii mele:

Intotdeauna mai este ceva de invatat, de echilibrat, de completat, de vindecat; trebuie doar sa ai INTELEPCIUNEA sa accepti acest lucru si CURAJUL sa actionezi.