vineri, 18 septembrie 2015

Comoara de la capatul curcubeului




V-ar placea sa auziti o poveste?

O poveste despre un curcubeu! Stiti ce este acela un curcubeu? E un arc multicolor, pe care il vedem uneori pe cer, dupa ploaie!

Ei bine in povestea asta este vorba despre un curcubeu si despre o fetita (un baietel). Stiti cine este aceasta fetita (acest baietel)? [spuneti numele copilului vostru]. Da, este o fetita (un baietel) pe care o (il) cheama ca pe tine. 

In povestea noastra (numele copilului) face o calatorie. Este o calatorie cum n-a mai fost alta! Nimeni pana la el (ea) nu a mai avut curajul sa faca asa ceva. El (ea) vrea sa ajunga la capatul curcubeului. Se spune ca cine ajunge acolo va gasi o comoara nepretuita, dar nimeni nu stie ce este aceasta comoara. 

Insa ca sa ajungi la capatul curcubeului e cale luuunga si pentru asta trebuie sa treci prin fiecare culoare a lui. Si fiecare culoare are povestea ei minunata. Ce zici? Vrei sa vedem ce gaseste (numele copilului) la capatul curcubeului?



Povestea noastra incepe cu o ploaie de vara. (numele copilului) statea in fata ferestrei si privea afara. Cerul acoperit de nori era din cand in cand brazdat de cate un fulger, iar peisajul din fata ferestrei aproape nu se mai vedea de perdeaua deasa de picaturi de apa. Tare mult si-ar fi dorit (numele copiluilui) sa iasa la joaca. Mama ii spusese ca daca are rabdare, dupa ce ploaia va inceta, cerul se va imbraca in haine de sarbatoare si va iesi din nou soarele. 

Nu a durat mult si rabdarea i-a fost rasplatita. Ploaia a incetat deodata, ca si cand nici n-ar fi fost si (numele copilului), privind cerul, acum albastru, a vazut cel mai frumos lucru ce-i fusese dat sa vada pana atunci: un curcubeu. Plin (a) de incantare, (numele copilului) sari de la locul ei (lui) si fugi afara. Iarba era inca uda, iar pasarile isi scuturau aripile de ultimele picaturi de apa. Doua randunele stateau la taifas intr-un pom, deasupra capului copilului. Iar (numele copilului), intelegand inca limba animalelor, auzi urmatoarele:
“Priveste draga mea, a aparut curcubeul! Ce frumos este!”
“Da, este minunat! Daca nu trebuia sa avem grija de cuibul nostru puteam zbura pana acolo, sa incercam sa ajungem la capatul lui. Se zice ca cine ajunge la capatul curcubeului gaseste o comoara nepretuita!”

Auzind acestea, (numele copilului) privi cu luare aminte curcubeul si se gandi in sinea ei (lui): “O comoara! Mi-ar placea sa gasesc asa o comoara! As aduce-o acasa si as imparti-o cu toata familia, sa ne bucuram cu totii de bogatia ei! M-am hotarat: voi merge la capatul curcubeului sa gasesc comoara!”

Zis si facut. Fara sa priveasca inapoi, (numele copilului) porni spre curcubeu. Merse ce merse si ajunse la baza lui, la primul inel de culoare rosie. Indata ce facu primul pas se trezi inconjurat(a) de o mare de maci, rosii si mandri nevoie mare. Cu fiecare pas, pe masura ce se afunda in campul de flori, se simtea invaluit(a) de aceasta culoare rosie, care o(il) imbratisa diafan si ii mangaia picioarele si mainile. Era o senzatie atat de placuta, ca si cand petalele macilor erau din cea mai fina matase si se incolaceau ca esarfele unor cadane in jurul micutei (micutului). 

Nici nu stia de cand mergea prin lanul de maci, cand in fata ii aparu o livada. Dar nu orice livada , ci una de portocali. Pomii erau atat de roditori, incat de la distanta nu vedeai decat o perdea portocalie. Isi continua drumul printre portocali si se lasa invaluit(a) de mireasma lor dulce-acrisoara, care ii amintea (numele copilului) de dulceturile bunicii. Nu se putu abtine sa nu intinda mana catre crengile prietenoase ale pomilor, atarnande pana aproape de pamant de atata rod, si sa nu culeaga cateva fructe pentru a simti gustul portocalelor perfect coapte.

Merse mai departe bucurandu-se de gustul si aroma portocalelor si ajunse la un nou taram. Aici pamantul era acoperit de un nisip fin, fin, de culoare galbena. Atat era de moale si placut la atingere, incat (numele copilului) ii paru bine ca nu isi luase pantofiorii in picioare cand iesise din casa. Asa se putea afunda mai bine in covorul de nisip. Ba ii placu atat de mult, incat se arunca pe jos si incepu sa se tavaleasca in marea de culoare galbena, rasfirandu-si mainile si picioarele intr-un dans numai de ea(el) stiut. 

Continuandu-si drumul, in calea sa aparu o padure. Dar nu orice padure, ci una tropicala, cu pomi inalti si vegetatie luxurianta. Totul era de un verde atat de viu si frumos, incat (numele copilului) alerga chiuind printre plantele prietenoase, care pareau sa se dea la o parte si sa ii faca loc. Din loc in loc, fetita (baietelul) mai vedea cate o soparlita sau un papagal, toate la fel de verzi ca padurea. Se bucura de tot ce o (il) inconjura si nu ezita sa exerseze saritul din liana in liana, asa cum ii citise mama ca facea un baietel nazdravan intr-o poveste de demult. 

Dupa atata joaca, (numele copilului) simti ca i se face somn. Isi aduna ultimele puteri si merse pana la marginea padurii verzi. Acolo incepea o lume de basm, formata din zeci, sute de norisori albastri, ca cerul senin. Asa pufosi erau, ca fetita (baietelul) noastra (nostru) se urca pe un norisor albastru, se inveli in el ca intr-o plapuma si adormi. Visa ca pluteste printre norisori si ca totul in jur era albastru si diafan. 

Cand se trezi, era deja la marginea taramului albastru si in fata sa se deschidea o pestera, plina de lumina, acoperita de sus pana jos de cristale indigo. Fiecare cristal reflecta lumina in alta directie, astfel ca si aerul din pestera parea indigo. (numele copilului) cobori de pe norisor si porni cu bagare de seama prin pestera indigo. Frumusetea ei era atat de mare, incat fiecare pas parea o binecuvantare. (numele copilului) uitase si motivul pentru care plecase in aceasta calatorie fantastica, impresionat(a) fiind de asemenea minunatie. Trebuia sa isi aduca si familia aici, altfel nu (l-) ar fi crezut-o nimeni.

Tot mergand prin pestera indigo, (numele copilului) ajunse la o alta iesire, care dadea catre o mare. Iar apa marii era violeta. Mai vazuse culoarea asta la florile din vaza de acasa, dar niciodata o apa de culoare violet. Pe valurile marii se legana o mica barca, tot violet, de parca culoarea apei pe care plutea se imprimase si in lemnul barcii. Curioasa (curios) (numele copilului) se urca in barca si aceasta, purtata de valurile violet, o conduse catre o destinatie numai de ea stiuta.

Dupa un timp, la orizont aparu un punct. Acesta deveni din ce in ce mai mare, pe masura ce fetita (baietelul) se apropia de el. In cele din urma barcuta violet se opri. Punctul crescuse si se transformase intr-o floare de lotus. Parea o insula mai mica, in forma de floare cu muulte, muulte petale roz. (numele copilului) cobori din barca si se catara pe prima petala, apoi pe urmatoarea, pana cand ajunse in centrul florii de lotus roz.

Acolo, asezata pe un pistil, statea o zana, micuta si gingasa, cam de inaltimea fetitei (baietelului).
“Bine ai venit!” spuse ea cu glas cristalin.
“Bine te-am gasit, zanuta draga!”raspunse (numele copilului)
“Ce vant te aduce la capatul curcubeului?” o (il) intreba zana
“O randunica mi-a spus ca aici se afla o comoara nepretuita si imi doresc sa o iau si s-o duc acasa familiei mele.” raspunse fetita(baietelul)
“Ma bucur ca ai venit! Te felicit pentru gandul tau nobil! Apropie-te sa iti arat comoara.”
Fetita (baietelul) se apropie si zana scoase un manunchi de petale colorate.
“Comoara ta este aici, draga (dragul) mea (meu). Priveste in inima ta si intreab-o: “Care este valoarea mea cea mai de pret? Cum pot sa imi fiu mie si familiei mele de folos, cu adevarat?” apoi alege o petala colorata si vezi ce-ti scrie inima pe ea.”
(numele copilului) facu intocmai. (acum parintele ii ofera copilului manunchiul de carduri de valori si il invita sa extraga una).

“Ia aceasta valoare de pret in viata ta si intoarce-te acasa. Gandeste-te pe drum cum ai putea sa iti traiesti viata dupa aceasta valoare, cum ai putea sa fi de folos tie si celorlalti si impartaseste acestea cu familia ta. Aceasta este comoara de la capatul curcubeului!”

Puneti copilului aceasta intrebare sau alta, mai potrivita varstei lui, schimbati impresii, dati exemple, exploatati cat simtiti ca isi doreste si copilul aceasta valoare si modul in care o poate manifesta in viata lui.

miercuri, 12 august 2015

Cateva clipe de introspectie

Astazi mi-am luat cateva clipe de pauza, in care sa nu fac NIMIC.

Fetita mea doarme ca un bebelus autentic :), sotul este plecat, mancarea facuta, rufele spalate, iar eu nu am nici o intalnire astazi.

Ce faci cand ramai singur cu tine insuti? Nu stiu care este norma, dar eu mi-am zis ca este un moment bun de reflectie. Am invatat in ultimii ani ca este extrem de important sa te opresti din cand in cand si sa vezi unde te afli. Cum e viata ta? Ce e bine si ce ar mai fi de imbunatatit?



Sa va povestesc cum s-au intamplat lucrurile la mine.

Cine ma cunoaste, stie ca sunt life coach, dar si cel mai constant si constiincios client al meu. Lucrez zilnic cu mine si incerc sa vad intamplarile din viata mea din toate unghiurile posibile. Caci am auzit cu totii ca ceea ce ni se intampla este NEUTRU pana cand ii dam noi o valoare, fie ea POZITIVA sau NEGATIVA.

De pilda, unul din lucrurile care mi-au dat de furca si am avut nevoie de multe “unghiuri” pentru a-l vedea intr-un mod constructiv, a fost schimbarea cercului de prieteni. Nici nu realizasem ca ma atasasem asa de mult de ei. Si nici ca voi duce atatea meciuri grele cu mine insami in procesul de acceptare si desprindere de atasamente.

In urma analizei indelungi am inteles, si in cele din urma am acceptat, ca oamenii se intalnesc pentru ca au, o perioada de timp, ceva in comun. Daca acel ceva dispare sau cealalta persoana iti devine incomoda, drumurile se despart.

Nu va inchipuiti (sau poate ca da) de cate ori egoul meu striga disperat: “Nu se poate sa nu ma mai placa! Trebuie sa fac ceva sa ne apropiem din nou! Sigur am facut eu ceva, e vina mea!” sau preferata fiecaruia dintre noi “Nu sunt suficient de buna, de-aia nu vrea sa imi mai fie prieten! ”.

In procesul de acceptare a acestor “despartiri” am avut de multe ori tentatia de a crede acuzele “ego-ului” meu si a ma lasa prada deznadejdii. Uneori chiar mi-am plans de mila, pentru ca rolul de victima este atat de comod si cunoscut! Iti ia toata puterea si responsabilitatea pentru propriile actiuni si le pune pe umerii celorlalti, a lui Dumnezeu sau ai destinului. Ce usurare cateodata sa fii mic si sa nu dai socoteala nici macar in fata ta!

Dar vindecarea sufletului nu se face prin victimizare. Asta m-a invatat lucrul cu mine si experienta proprie. Asa incat m-am ridicat de jos, mi-am scuturat genunchii si am privit in oglinda.

Ce se intamplase? De ce nu mai rezonam cu vechii si dragii mei prieteni?

Pentru ca avusese loc o schimbare constanta si radicala in modul meu de a gandi, iar directia in care o luasem eu, si pe care o descopeream cu bucurie in fiecare zi, era paralela cu a lor. Puteam sa ma intorc? Doream sa o fac? Raspunsul era NU la ambele intrebari.

Dar drumul meu nu era doar lapte si miere. Din contra, am avut momente atat de frustrante incat mi-am zis: “Ce ti-o fi venit, Andra? Nu puteai sa fi si tu fericita in NORMALITATE? Trebuia sa faci tu lucrurile altfel decat toata lumea!” Mi-am invidiat atunci prietenii pentru faptul ca ei gasisera un soi de echilibru, pe care eu nu vedeam cand il voi obtine. Tot ego-ul imi spunea "sa-mi fie rusine!" ca am ajuns aproape de 30 de ani si nu am cladit nimic durabil, cel putin nu masurabil dupa unitatile de masura conventionale. Am inghitit in sec si am mers mai departe, mai schiopatand, mai calcand intr-o groapa si aruncand priviri furise catre calea pavata a colegilor de generatie, care priveau de acolo cu un amestec de uimire, mila si un varf de invidie ca ei nu au avut curajul sa incerce altceva.

Nu-mi dadeam seama ca urcam o trambulina. Habar nu aveam unde ma va duce drumul, caci nu vedeam decat urmatorul pas pe care il faceam. Insa acum un an si ceva s-a intamplat ceva.

Nu puteam sa-mi explic. Nu avea logica, asa cum intelegeam eu lucrurile la acel moment, dar toate eforturile mele parca isi dadeau mana de la mana si ma propulsau inainte. Ca piesele unui puzzle au inceput sa se aseze toate:
  • Viata personala s-a stabilizat prin casatoria cu barbatul iubit si care imi era alaturi la bine si la rau de mai bine de 15 ani; imediat a aparut primul nostru copil, o fetita minunata, care sa ne fie ghid in suflet si spirit de acum inainte;
  • Stabilitatea materiala a inceput sa se construiasca in jurul nostru, fara ca noi sa facem ceva anume, iar in curand am inceput sa respiram aerul abundentei;
  • Satisfactia profesionala s-a instalat prin faptul ca lucrez exact ce mi-am dorit, alaturi de oameni minunati care merg pe propriul drum al desavarsirii si urca uneori timid, alteori hotarat, pe trambulina fericirii vietii lor;
  • Mentinerea sanatatii si bunastarii fizice este noul  meu proiect, care capata contur pe zi ce trece si imi da energia de a orchestra toate celelalte planuri;
  • In viata noastra au intrat oameni cu care avem aceeasi cale si care, stiu acum, ne vor fi alaturi atat timp cat vom zbura in acelasi stol.

Da, sunt fericita! Da, mai am vise si planuri, sunt sigura ca mai sunt multe trambuline de urcat. Da, mai am mult de lucru cu mine pentru a transforma toate acele tipare invalidante de gandire pe care le-am invatat de mica si pe care le incurajeaza adesea societatea.

Va invit pe toti sa va gasiti fericirea! Nu este sfarsitul calatoriei, ci un companion de incredere!

duminică, 26 iulie 2015

Bine v-am gasit!

Bucurie!

Iubire! 

Curaj!

Acesta este salutul meu pentru voi, cititorii acestui blog.

Cine sunt?
Ma numesc Andra Todirita, sunt ceea ce ati putea numi consilier, coach, prieten.

Ce fac?
Am studiat cu sarguinta si incantare metode stiintifice, larg aplicate in lume, puse la punct in centre de cercetare internationale, care au ca SCOP ghidarea oamenilor pentru a iesi din Impas, Blocaj sau Nesiguranta si a gasi si implementa solutiile de care au nevoie pentru atingerea obiectivelor lor.

De ce am ales aceasta cale?
Am intampinat multe obstacole in incercarea de a deveni propriul meu stapan pe plan financiar, o sotie si o mama implinita si sigura pe mine, o femeie increzatoare si o fiinta umana completa.

Am vazut pe pielea mea cat este de complicat sa lupti cu "demonii" trecutului, cu tiparele copilariei si adolescentei si atunci cand am gasit metoda de a ma elibera de ele, am decis sa pun aceasta descoperire in mainile tuturor.

Va invit alaturi de mine sa ne curatam mintea si viata si sa redescoperim copilul din noi!

sâmbătă, 25 iulie 2015

Experienta Nasterii Mele - de la Idee la Fapte

Am ezitat destul de mult inainte de a pune pe hartie aceasta experienta. Pe de o parte pentru ca nu-mi gaseam cuvintele asa cum mi-as fi dorit, pe de alta parte, pentru ca am avut nevoie de ceva timp de lucru cu mine insami pentru a intelege, vindeca si accepta tot ce am trait.

Trebuie sa spun, inainte de toate, ca nu am intrat in aceasta experienta nepregatita. Din contra, m-am informat mult inainte, am urmat cursuri, am citit si am facut exercitii conform recomandarilor educatorilor prenatali pe care i-am consultat. Mi-am facut temele temeinic, asa cum am fost invatata de mica, pentru a lua cu brio examenul nasterii primului meu copil. Ba chiar am asteptat pana la treizeci de ani pentru a avea “maturitatea” de a creste un copil. :)

Si totusi, nu am fost pe deplin satisfacuta de rezultat; ba din contra, m-am simtit dezamagita, am privit jumatatea goala a paharului si, cu cat trecea timpul, eram din ce in ce mai nemultumita.

Sa incep cu inceputul: cu un an si jumatate inainte de acest eveniment, am ajuns intr-un punct in care simteam ca viata mea urma sa ia o intorsatura interesanta si ca se va schimba ceva radical in modul in care ma voi raporta la ceea ce ma inconjoara. Am inceput prin a intra cu toate fortele intr-un proces de aprofundare a cunoasterii de sine si de schimbare a vechilor tipare si convingeri bazate pe frica si prejudecati. Ideile mele despre maternitate erau ceea ce se poate numi ”egoiste”.
  • Mi-era frica sa duc o sarcina, asa incat ma gandeam, mai degraba, sa adopt (lucru onorabil altfel, dar motivele mele erau gresite).
  • Mi-era groaza de nastere, astfel incat mi-am zis ca daca totusi, voi avea propriul copil, voi face cezariana.
  •  Nu intelegeam importanta si frumusetea alaptarii, asa ca ma hotarasem sa merg pe lapte praf…
Ma judecam aspru si ma vedeam ca pe o persoana dura, egoista, cinica; mult timp mi-am zis: “Daca fac copii voi fi o mama groaznica!”

In acest context, procesul de “transformare” pe care l-am inceput, va puteti imagina, nu a fost unul extrem de confortabil. Ceea ce m-a ajutat enorm a fost sa am alaturi oameni deosebiti care sa ma sustina pe drumul parcurs si niste principii simple si frumoase care sa ma ghideze.

Dupa sase luni de sapat la nivelul subconstientului si transformat prejudecati si tipare nesanatoase de gandire si comportament, am ramas insarcinata. Ceea ce nu stiam eu atunci era ca mai aveam mult de lucru. Pe parcursul sarcinii, care a fost din fericire extrem de usoara, pe fondul unei emotivitati crescute, am lucrat in continuare sa ma dezvat de ceea ce mi se intiparise atat de bine in minte de cand ma stiam. Toate acele lucruri pe care familia si prietenii bine intentionati ti le repeta la nesfarsit, crezand cu tarie ca iti sunt de folos, iar daca nu actionezi precum ai fost sfatuit este pentru ca nu ai retinut ceea ce ti-au spus, deci e cazul sa-ti mai spuna o data.

Cu noul meu mod de a privi lucrurile am inteles ca frustrarea si insistentele celor care graviteaza in jurul viitoarei mamici au legatura exclusiv cu nevoia acelor persoane de a se exprima, valida, justifica si nu cu gravida in cauza; acest lucru m-a ajutat sa fiu mai calma si mai intelegatoare si sa ma concentrez la mica fiinta care crestea in pantecul meu.

Dar transformarea atitudinii mele nu s-a oprit aici. Sa va spun cum imi vizualizam nasterea: ma vedeam la Brasov, oras unde ma simteam relaxata si unde cunosteam o echipa de medici, moase si doule cu care ma simteam in siguranta. Intr-o garsoniera pe care o inchiriasem pentru cateva saptamani, petrecandu-mi travaliul intr-o piscina de nasteri, alaturi de sotul meu si o doula. Nascand fara dureri, cu zambetul pe buze si fara nici o interventie medicala si odihnindu-ma apoi cu micuta comoara la piept si sotul meu alaturi.

WOW!

Asta da schimbare la 180 de grade!

Aveam insa sa aflu ca fricile si tiparele adanc inradacinate in subconstientul meu nu putusera fi sterse complet intr-un an jumate. Se cuibarisera acolo 29 de ani. Asa incat iata ce s-a intamplat de fapt dupa 38 de saptamani si cinci zile de sarcina:

Pentru ca data aproximativa de nastere, conform calculelor era 24 decembrie, hotarasem sa plecam pe 15 decembrie la Brasov, unde aveam o garsoniera cocheta inchiriata. Ma hotarasem ca in ultimele 10 zile de sarcina sa ma concentrez pe meditatii si relaxare, fara alte distrageri din partea rudelor sau prietenilor.  Impachetasem deja aproape totul si bagajele asteptau cuminti in masina. Pe data de 14 decembrie, in jurul pranzului, am inceput sa simt o jena la nivelul mijlocului, ca atunci cand ai stat prea mult aplecat si “te taie spatele”. Se intampla regulat, din 30 in 30 de minute. Dupa trei astfel de “junghiuri” mi-am sunat doula din Brasov. “E cumva un semn? Pretravaliu, ceva?” am intrebat-o. “Incepe! Veniti la Brasov cat mai repede!” mi-a raspuns.

Din acel moment sotul meu a intrat in “priza”, iar eu m-am relaxat. Am inceput sa fac exercitiile de respiratie pe care le invatasem si sa ma las in voia a ceea ce simteam. Senzatia din spate s-a accentuat si a inceput sa apara mai des. Pe la ora 5 ne-am urcat in masina si am plecat spre Brasov, incarcati ca pentru o mutare (noi eram pregatiti pentru o luna de stat acolo). Pe drum aveam contractii din 15 in 15 minute, iar “timpul avea rabdare”, cel putin eu asa simteam. Nu eram inca convinsa ca sunt contractii adevarate si nu o pregatire a organismului pentru viitoarea nastere. Mai ales ca nu ma durea cum ma asteptam eu, in partea din fata, ci in spate, in zona lombara. 

Am ajuns la clinica duminica, pe la ora 9 seara. Bineinteles ca nu dai nici un doctor jos din pat la ora asta, asa ca am intrat la doctorita de garda. Primul lucru a fost sa imi monitorizeze contractiile si sa imi faca un control al dilatatiei. Contractii din 5 in 5 minute, intensitate 9/10 (eu ma antrenasem atat de bine cu respiratiile ca le simteam foarte usor) si dilatatie maxima....SERIOS? Nu-mi venea sa cred ca eram atat de aproape.

Am intrat in sala de nasteri alaturi de doula si sotul meu si a inceput partea a doua a nasterii mele: angajarea copilului si expulzia. Sincer, aici am avut senzatia ca lucrurile nu mai sunt perfect naturale, si se simte interventia omului. Chiar “protejata” de sotul meu de orice interventie exterioara, acte de semnat si completat, explicatii de dat si altele, nu puteam fi total relaxata cand pe usa tot intrau si ieseau doctorita si moasa, neintelegand probabil de ce nu este nevoie de ele. Astfel, in 4 ore, fara interventii medicale de nici un fel, complet natural, am nascut-o pe fetita mea. Si da, am avut acea “ora magica” in care ne-am privit in ochi pentru prima data si in care am pus-o la san si a adormit sugand. Nu ne-am despartit nici o clipa si am iesit cu ea in doua zile din maternitate. 

Cu toate acestea, am ramas cu niste intrebari care, pe fondul hipersensibilitatii mele dupa nastere si alimentate de tipare de gandire neconstructive, m-au macinat luni bune apoi.

“De ce nu m-au lasat sa nasc in apa?”, 

“De ce au taiat cordonul ombilical imediat ce a iesit capul copilului si nu l-au lasat sa termine de pulsat?”, 

“De ce am simtit ca singurul sustinator real pe care l-am avut la nastere a fost sotul meu?”,

 “De ce au tras de placenta pana s-a rupt in bucati in loc sa o lase sa iasa singura?”, 

“De ce a venit doctorul cu care ar fi trebuit sa nasc a doua zi dupa ce am nascut, sa imi faca reprosuri ca nu am avut atitudinea cooperanta si supusa pe care o dorea el?”

N-a fost usor sau confortabil sa lucrez cu aceste frustrari. Ego-ul meu imi spunea: “Ai dreptate! E corect ceea ce simti!” O fi corect, mi-am zis, dar este si benefic pentru mine? Raspunsul se incapatana sa fie NU, nu era benefic, imi crea o stare de nemultumire, o atitudine ofensiva si depresiva care nu ma reprezenta.

Solutia mea a fost sa “sap” in spatele acestor frustrari si sa vad ce le alimenteaza: dorinta de a avea dreptate, de validare, lipsa increderii in mine, dorinta de a ma simti iubita de cei din jur. 

Dar nu a fost usor, nuuuu! Am avut momente cand ceea ce descopeream in mine era atat de nepotrivit cu ceea ce mi-as fi dorit sa fiu, incat ma revoltam si negam totul. Aruncam cartile si jurnalul pe care il foloseam sa ma ghideze in acest proces si imi gaseam o multime de scuze. Egoul meu lucra overtime. Dupa o zi, doua, trei, cand reuseam sa ma calmez si lucrurile se asezau, reluam lucrul si continuam calatoria interioara. 

Cateodata imi spuneam: "Gata! Sunt bine, ma simt detasata si impacata.", apoi aparea ceva care ma zgandarea si iar ma infuriam. 

In alte zile credeam ca n-o sa reusesc niciodata sa depasesc aceste frustrari si nu voi putea privi nasterea fetitei mele cu acea bucurie si pace interioara sincera venita din iertare si acceptare. Atunci, cand ma napadeau indoielile, imi spuneam ca poate nu este pentru mine acest proces, poate ca numai anumiti calugari tibetani sau preoti cu har pot avea capacitatea de a ierta si a se impaca cu proprii demoni. 

Si iar ma aplecam asupra lucrului. Mai descarcam inca un program distructiv, inca o credinta invalidanta. Pana intr-o zi, cand am simtit ca si cand mi se luase o piatra de pe inima. Parca pluteam si doar amintirea momentelor cand mi-am strans fetita prima data in brate imi aducea un zambet larg pe buze. Cred ca in ziua aceea am oftat de nu stiu cate ori, ma simteam eliberata de o mare povara.

Pot spune acum ca, doar avand la indemana “instrumentele” potrivite, m-am vindecat si am putut sa imi apreciez la adevarata valoare experienta nasterii naturale, cu blandete si bucuria de a avea un copil sanatos si fericit.

Mi-am luat angajamentul sa ma vindec de orice “tipar bolnavicios” care va ma iesi la suprafata in viitor, pentru a fi mama echilibrata si iubitoare de care are nevoie copilul meu.

La final, as vrea sa trag o concluzie care sa evidentieze cea mai mare invatatura din povestea nasterii mele:

Intotdeauna mai este ceva de invatat, de echilibrat, de completat, de vindecat; trebuie doar sa ai INTELEPCIUNEA sa accepti acest lucru si CURAJUL sa actionezi.

luni, 20 iulie 2015

10 Stereotipuri cu care se confrunta o WAHM (work at home mom)


De cand am devenit mama si am decis sa lucrez “full time” de acasa, m-am confruntat cu anumite tipare repetitive, atat in ceea ce ma priveste, cat si in cazul altor mamici cu care am intrat in contact.

Voi prezenta acum pe scurt experienta mea personala, dar si a clientelor mele, care se incadreaza in categoria: mame care lucreaza de acasa.

Tipurile de activitati sunt variate, la fel si conjuncturile in care se afla mamicile, dar exista anumite stereotipuri pe care incepi sa le observi dupa un timp. Pe masura ce parcurgem impreuna cele 10 stereotipuri pe care am ales sa le prezint aici, voi atinge usor si elemente specifice dezvoltarii personale prin coaching, care ar putea fi de interes in acest context.

1. IMI IAU ACTIVITATEA IN SERIOS?  

Prima provocare care apare, indiferent de tipul activitatii pe care o WAHM o desfasoara, este legata de modul in care te privesti TU pe tine si munca pe care o faci.

Cu alte cuvinte, daca eu imi privesc activitatea ca un hobby, ceva ce fac atunci cand imi ramane timp liber, pot sa ma astept sa infloreasca? Elementul cheie, pe care l-am inteles cand am inceput sa lucrez cu mine prin metodele de coaching, a fost sa imi tratez munca de acasa ca pe o veritabila afacere. 
Timpul alocat ei si spatiul in care o desfasor ramane separat de celelalte activitati ale vietii de familie. Pare complicat, mai ales cand locuiam intr-o garsoniera, dar cu putina imaginatie, am reusit.

2. CAT CREDIT IMI ACORDA FAMILIA SI CEI APROPIATI MIE?

Aceasta este o alta situatie delicata prin care probabil toate am trecut sau trecem. Cei din jurul nostru par a considera ca ceea ce facem de acasa nu poate sa intre in categoria activitati profesionale. Am auzit exprimari de genul: “te joci si tu”, “faci asta in timpul liber”, “sper ca nu renunti la servici pentru asta”, “trebuie sa mai iesi in lume, sa ai un job ca toti oamenii”, “cand o sa faci si tu ceva serios”, “nu o sa-ti iasa niciodata bani din asta”, “ai nevoie de ceva sigur”, “si cand se termina clientii, ce faci?”. Toate acestea pot fi extrem de descurajante, cu o singura conditie: sa le crezi si TU.

Am inteles atunci cand am lucrat mai mult cu mine insami ca de fapt puterea acestor cuvinte si a neincrederii sau blamarii care le insotesc este de fapt in subconstientul meu. Fara sa vreau, ba chiar pot spune “impotriva vointei mele” constiente, mi se intiparisera foarte bine astfel de tipare in minte si ele ieseau la lumina de cate ori erau “accesate” de cuvintele celor in care aveam incredere, pe care ii iubeam.

Ce am facut? Am folosit instrumentele pe care coaching-ul mi le-a pus la indemana si am sters aceste programe din subconstient, inlocuindu-le cu unele pozitive, benefice.

3. CUM SE IMPLETESC VIATA DE FAMILIE CU LUCRUL DE ACASA?

Acest al treilea stereotip este, am observat la cei mai multi dintre clientii mei, o sursa constanta de vina si nemultumire. Intrebarile pe care si le pun mamele WAHM cu care am discutat sunt: cum gasesc echilibrul perfect? Daca acord mai mult timp afacerii, familia are de suferit si atunci de ce mai stau acasa, ce rost mai are? Daca ma concentrez pe familie, copil, sot, afacerea nu merge, nu am timp sa imi ating termenele limita si imi neglijez clientii. Ce e de facut?

In primul rand, aceste dileme sunt absolut normale. E un echilibru precar, ca al unui trapezist, care ne tine nervii intinsi la maxim. Pana cand…

Solutia pentru a “le face bine pe toate” nu este una simpla, cu pasi clari si repetitivi. Ea se creeaza, asa cum un bucatar bun isi creeaza propriile retete, cu ingrediente secrete, cu arome speciale si unice.

Mi-am urmarit clientii si am vazut cum fiecare a devenit in timp un artist desavarsit. A gasit acele ingrediente care se potriveau familiei lui si ritmului propriu, le-a imbinat pentru a se potenta unul pe celalalt si a obtinut acea reteta perfecta doar pentru el, de nerepetat, dar care i-a permis sa porneasca cu incredere pe sfoara subtire a echilibrului: afacere-familie.

4. CUM SA NU MA IZOLEZ DE “LUME”?

O alta intrebare pe care si-o pun multe mamici care lucreaza de acasa. Teama ca, petrecand timpul in acelasi spatiu, atat pentru activitatea profesionala cat si pentru cea personala, lumea te uita si tu pe ea.

Solutia? Ca intotdeauna, raspunsul se gaseste in noi. Multe cliente, atunci cand se uitau cu atentie la aceasta intrebare, ajungeau la concluzia ca au mai mult de castigat acum decat inainte pe plan social. 

Cum vine asta? Simplu! De data asta aveau libertatea de a alege.  Puteau sa aleaga persoanele a caror companie o agreau, sa isi gestioneze dupa bunul plac activitatile din afara casei: mersul la o anume sala de sport, cursuri de dans sau evenimente preferate. Si da, schimband cate ceva in abordarea activitatilor zilnice si a perceptiei asupra acestora, au aparut si acele ore peste obisnuitele “24” ale fiecarei zile.

5. CUM SA-MI CREEZ UN PLAN DE AFACERI CAND EU NICI NU STIU CUM ARATA UNUL?

Oricine are o afacere de succes spune ca este esential sa iti faci un plan de afaceri pentru a avea o abordare serioasa si competenta a muncii tale si obiectivelor pentru viitor. Dar majoritatea nu am avut ocazia sa vedem unul, daramite sa fi lucrat cu asa ceva pana acum.

La inceput nici eu nu vedeam utilitatea unui plan de afaceri profesionist pentru ca nu stiam ce inseamna. Abia dupa ce am lucrat cu coach-ul meu si am creat unul am simtit ca mi se deschide orizontul. S-a ridicat ceata care nici nu stiam ca este acolo si am vazut noi si noi aspecte la care nici nu ma gandisem pana atunci.

Acum, de cate ori lucrez cu un client care vrea sa isi puna la punct afacerea il ghidez pentru a-si face acest plan si recompensa este imediata: claritate si un nou avant, dintr-o data lucruri imposibile sau cel putin improbabile devin accesibile si planificabile. Este o gura de aer proaspat pentru orice afacere.

6. DE UNDE IAU BANII CARE SA MA SUSTINA PANA VOI AVEA PROFIT?

Iata o intrebare-stereotip, cu care se intalnesc majoritatea celor care hotarasc sa inceapa o afacere, in cazul in care nu au strans din timp o suma cu aceasta destinatie. Sursele financiare pentru a porni o afacere sunt variate dar, de cele mai multe ori, clientii mei nu s-ar fi gandit niciodata ca ele exista sau ca ar putea fi eligibili pentru a le accesa.

Aici intervine “magia” coaching-ului. Claritatea si accesul la intuitie pe care le obtii lucrand cu tine insuti sunt nepretuite. Devii mai deschis la oportunitati, ai curaj sa te folosesti de ele si sa cauti solutii in locuri in care nici nu te-ai fi gandit inainte. Cum spunea o clienta de-a mea: “Nu pot sa cred! Solutia asta se plimba prin fata mea de doi ani de zile si eu nu reuseam sa deschid ochii s-o vad!”

7. UNDE SA GASESC PIATA DE DESFACERE/NISA DE CLIENTI POTRIVITA?

Am produsul/serviciul si acum ce fac? Este o intrebare pe care multi si-o pun, mai ales daca nu au trecut prin procesul de a-si crea un plan de afaceri profesionist. Sa incerc sa ma adresez tuturor sau sa imi iau inima-n dinti si sa imi restrang promovarea doar pentru o nisa ingusta. Cine o sa imi cumpere produsul? Daca e adevarat ce imi zice mama/prietena cea mai buna si “mi se termina clientii”? Atunci ce ma fac?

Acestea sunt o parte din intrebarile pe care clientele mele si le puneau cand incepam sa lucram acest subiect. Si eu mi le-am pus la inceput. Este o forma mascata a lipsei increderii in sine, respectiv in produsul pe care il oferi. Vestea buna este ca, atunci cand ai atitudinea potrivita, intotdeauna vor fi persoane care sa isi doreasca sa se “infrupte” din energia pe care tu o oferi lumii. Printr-un produs sau un serviciu, tu oferi creativitate, vise, energie, speranta, incredere etc.

Intotdeauna vor fi cumparatori pentru aceste lucruri!

8. DILEMA: MA OCUP DE COPIL 100% SAU IMI ANGAJEZ BONA/ DAU COPILUL LA GRADINITA PENTRU A-MI MARI AFACEREA?

O dilema-stereotip pe care o au multe mame care vor sa lucreze de acasa, tocmai pentru a fi alaturi de copilul lor. Nici aici nu exista un raspuns standard, dar este clar ca o analiza a argumentelor pro si contra este binevenita. Apoi, optimizarea programului de lucru si la final cantarirea tutror elementelor din ecuatie.

Ati ghicit deja ca nu exista un raspuns unic, dar ce a functionat de fiecare data, a fost ca si copilul/copiii sa “lucreze” alaturi de parinti la cladirea unei stime de sine sanatoase si un mod pozitiv si plin de compasiune de a privi lumea in care au intrat. In felul aceste s-au evitat multe traume si armonia intre membrii familiei a crescut.

9. CUM MENTIN UN RITM SUSTINUT DUPA CE AM AVUT UN START BUN?

Da, tentatia cand esti propriul stapan este sa mai tragi chiulul, dar o afacere nu permite prea multe pauze. Multe cliente imi spun ca nu dau randamentul la care se asteptau si acest lucru le demoralizeaza, ceea ce le scade si mai mult cheful de lucru si dintr-o data viata personala le acapareaza tot timpul, iar afacerea are de suferit.

Ceea ce am observant lucrand pe aceste provocari, este ca de multe ori, frica de insucces sau sentimentul de vinovatie fata de familie sunt motivele ascunse ale acestei situatii neproductive. O data partea emotionala rezolvata si blocajele de la nivel intelectual eliminate, situatia se imbunatateste. Sigur ca nuantele individuale difera, dar prin lucru sustinut cu sine, afacerea a prins aripi de fiecare data.

10. MAI AM TIMP SA AM GRIJA DE MINE SI DE SUFLETUL MEU?

Iata un domeniu care ramane de multe ori pe ultimul loc, cand de fapt tocmai aici se afla catalizatorul “minune” pentru toate schimbarile pozitive, atat pe plan personal cat si profesional.

Recomandarea mea este ca intrebarea sa sune astfel: Cate ore dedic pe zi dezvoltarii mele personale si ingrijirii mele pe toate planurile? Atunci cand raspunsul este generos, atat in afacere cat si in viata de familie va fi abundenta.

Si pentru ca in lume este loc pentru manifestarea fiecarei creatii, iar noi avem dreptul la belsug si implinire, va invit sa va antrenati fiinta pe toate planurile si sa descoperiti geniul din voi!

Acest articol face parte din actiunea Flashmob Online, organizat de Asociatia Work at Home Moms (wahm.rohttps://www.facebook.com/groups/WAHM.Romania/)

  


Andra Todirita