Dupa fapta si rasplata
Am fost invatati de mici ca faptele bune sunt rasplatite si cele rele pedepsite. In contextul acestui tip de educatie, simtim nevoia si ne asteptam sa primim laude si aprecieri atunci cand realizam ceva. Iar daca nu primim din exterior atunci, cel putin, sa o facem noi insine - sa ne autorasplatim.
Aceasta rasplata reprezinta garantia ca am facut ceva bine, ca cei din jur ne apreciaza si ne iubesc. Totul bine si frumos, pana cand se intampla sa nu ni se recunoasca meritele. Atunci ne simtim dintr-o data neapreciati, neiubiti, invizibili pentru cei din jur, iar cand e vorba de autoapreciere, ea ne este masura pentru propria iubire de sine.
Este util sau nu sa ne dorim aprecieri si validare? Cand autoaprecierea se transforma in conditionare si devine combustibil pentru motivatia noastra? Si cand motivatia incepe sa inghita din ce in ce mai mult din acest combustibil, pana cand devine o gaura neagra care in cele din urma dispare prin ea insasi?
Iata cateva intrebari pe care mi le-am pus dupa intalnirea de marti, 9 august, cu echipa de femei minunate cu care lucrez. Impreuna am gasit domeniile in care fiecare si-ar dori sa primeasca mai multa validare, obstacolele intalnite si am analizat temerile si emotiile legate de acestea.
Concluziile personale pe care le-am tras din lucrul impreuna sunt ca fiecare avem dorinta de a impresiona prin ceea ce suntem, iar actiunile noastre par de multe ori sa ne defineasca ca persoane; ne dorim ca cei din jur sa ne vada reusitele si sa le asimileze cu persoana noastra, sa fim prezenti in atentia si astfel in sufletul lor. Mai ales cand este vorba despre cei dragi noua.
Ar putea apropiatii nostri sa nu ne judece? Si daca o fac, poate aceasta judecata sa fie una pozitiva? In sufletul nostru toti ne dorim sa fim iubiti si am fost invatati ca dragostea este conditionata de faptele noastre bune. De cele mai multe ori si iubirea de sine este conditionata de realizarile pe care le avem.
Suntem adesea cei mai aprigi critici ai nostri, iar cei din jur ne sunt oglinzi.
Sunt multe situatiile cand ne oferim un cadou sau ne batem apreciativ pe umar atunci cand avem o reusita; ni se pare ca noi suntem cei mai mari sustinatori ai nostri, iar din jur nu primim aceste laude, justificate de altfel. Si ne intrebam, "de ce?" Daca ceilalti sunt oglinzile noastre, cum se face ca nu vad ceea ce vedem noi?
Va propun analizei o idee: daca atunci cand avem o reusita ne validam, cand gresim sau nu ne ridicam la inaltimea propriilor asteptari, cat de critici suntem cu noi? Cata grija si blandete aratam orgoliului ranit atunci cand lucrurile nu ies cum ne-am fi asteptat? Asta ar putea fi oglinda care se reflecta in comportamentul celor dragi, extinsa mai mult decat ne dorim.
Iata un exercitiu pe care putem sa-l facem pentru a testa aceasta teorie:
Data viitoare cand gresiti, cand nu se intampla lucrurile asa cum le-ati planificat sau cand pur si simplu o dati in bara, "iesiti" putin din voi insiva si priviti-va cu intelegere si compasiune, cu bucurie si recunostinta pentru experienta traita. Repetati acest lucru de mai multe ori si observati cum reactioneaza cei dragi voua.
Cred cu tarie ca avem puterea sa ne cream experientele. Validati aceasta idee testand-o!
