Controversele machiajului in viata femeii moderne

Am inceput sa ma machiez la 33 de ani. De ce? Ce m-a tinut atatia ani departe de machiaj si chiar de ingrijirea tenului cu demachiant, tonic sau creme?

Sunt convinsa ca nu sunt singura care a primit in educatie informatia ca "machiajul strica tenul", cine se "picteaza pe fata" nu are prea mult creier in cap, machiajul este "sanatate din cutie", potrivit femeilor mai in varsta care nu mai au frumusete naturala etc.

Toate astea nu ar fi contat poate, daca n-ar fi venit la pachet cu o lipsa totala de educatie in privinta ingrijirii corporale. Sa nu vorbim despre "iubirea de sine", pentru ca aceasta notiune era straina generatiei parintilor si bunicilor nostri, dar inafara de curatenie si un par pieptanat, unghii curate, picioare epilate, nu mi-aduc aminte sa fi primit alte indicatii.

In contextul acesta, ideea de a ma demachia dimineata si seara, de a folosi o crema (un ulei) pentru fata si corp, a face o manichiura, o pedichiura, a aplica un machiaj discret si de bun gust, un par coafat natural, poate chiar un masaj din cand in cand, imi parea o corvoada specifica celor care, neavand alte atuuri, isi folosesc corpul pentru a se realiza in viata.

La pachet cu acest mod de gandire inoculat din copilarie au venit incurajarile obsedante ale familiei: "invata, ca doar asa vei reusi", "tot ce conteaza este ce ai in cap si ce scoti pe gura, nu e timp acum de distractie", "femeile trebuie sa fie mult mai bine pregatite decat barbatii pentru a avea sanse egale".

Cumva toate aceste s-au adunat si au format o convingere ferma ca machiajul este o pierdere de timp si o corvoada la care nu sunt dispusa sa ma inham. Si totusi, undeva in jurul varstei de 30 de ani am inceput sa ma iubesc mai mult, pe mine, femeia vulnerabila, delicata si seducatoare care statuse in umbra, pusa la punct de toate aceste tipare de gandire primite in educatia timpurie. Atunci am simtit o bucurie neasteptata de a explora si aceasta latura a mea, dar mi-a luat inca cativa ani sa transform omida in fluture.

Nu sunt nici acum o impatimita a zugravelii si excesului in ceea ce priveste machiajul, dar nu-l mai reneg ci il folosesc ca pe un instrument discret prin care sa-mi exprim trairile si emotiile. De multe ori sunt naturala, alteori ma joc, insa am descoperit ca nu am de ce sa-mi fie frica, pentru ca putin rimel si ruj nu imi va scadea IQ-ul si nici nu imi va reduce prestanta in fata celorlalti.

Curaj! Bucurie! Incredere! Feminitate!

Putem depasi orice bariera autoimpusa si orice obicei atunci cand dam voie sufletului sa vorbeasca si lasam vocea critica din mintea noastra sa ia o pauza, in favoarea vocii autocompasiunii si iubirii de sine!

Cine sunt? Ce vreau?

Aceste randuri au ajuns la mine din partea unei prietene care trece printr-o perioada de autocunoastere si a simtit sa puna pe hartie si sa impartaseasca cu noi reflectiile personale.

Va las in compania gandurilor ei, in care cred ca ne regasim la un moment dat fiecare dintre noi :)

"Cine sunt? Ce vreau?

Nu stiu exact. Am o neliniste in mine care nu ma lasa sa iau decizii, care ma tine permanent in garda. Vreau sa scap! 

Din ce, mai exact? 

Din cotidian, din monotonie. Vreau sa ma simt vie, energia e ca un drog, un drog al fericirii. Am gustat din el si acum, chiar daca nu se mai poate, il vreau...Ma lupt cu dintii si ghearele pentru el!

Dar pot sa-l mai am, pot regasi acele clipe de extaz? Probabil ca nu. Nu in forma asta...

Atunci ce caut?

Banuiesc ca pe mine. Sunt undeva inauntrul meu, dar nu ma pot gasi. 

Corpul meu se revolta, ma incetineste, parca vrand sa ma tina in loc. Mintea o ia la goana, inima imi bate nebuneste si apoi sta, parca stransa intr-un pumn de fier.

Am mai simtit asta? Poate, candva, cand ma luptam cu demonii adolescentei. Dar niciodata cu atata ardoare. E forta maturitatii cea care ma impinge acum sa-mi depasesc barierele, sa sar abisul.

Mi-e si teama. Teama de mine, de necunoscut. Nu stiu pana unde pot merge, ce decizii sunt in stare sa iau.

Cineva imi spunea astazi un adevar arhicunoscut: "Nu cauta fericirea in altcineva, ea este in tine, acolo trebuie sa o gasesti!"

Da, stiu, dar sunt atatea obiceiuri, atatea variabile, atatia factori de care m-am obisnuit sa tin cont...Ce fac cu toate acestea, cum le scot din mine, din mintea si sufletul meu, cum ma eliberez de propriile lanturi?

Stiu ce vreau? Da...imi doresc o viata frumoasa, plina de energie si iubire, dar cum sa ajung la ea imi este din ce in ce mai greu sa inteleg.

Viata mi-a dat o mana de carti halucinanta! Ce schimb...ce pastrez?

E tulburator. As vrea sa pastrez tot si sa mai trag si alte carti in plus. Pot sa aleg eu regulile jocului? Societatea imi rade in fata, dar eu nu ma dau batuta! Pot sa creez un joc nou, cu regulile mele...ramane doar sa vedem cine va vrea sa-l joace cu mine.

Si ma intorc iar cu fata catre mine: Ce vreau? Cine sunt?

Vreau sa fiu fericita! Sunt calea spre propria fericire!"

Cum m-am redescoperit ca o femeie puternica, seducatoare

Din copilarie am fost invatata ca intelectul si succesul academic ma vor propulsa in viata. Aspectul fizic, frumusetea si atitudinea feminina, seducatoare, fiind resursele la care apeleaza femeile care nu au altceva mai bun sa le recomande.

Dar sufletul meu nu vroia sa asculte. Ma simteam captiva intr-o colivie intelectuala, seaca si monotona. Da, am invatat foarte bine, am excelat pe plan academic si apoi profesional. Am intrat intr-o relatie stabila de mica (primul prieten mi-a devenit si sot) si apoi am facut un copil, o fetita minunata.

Dar eu, femeia din mine? Unde era ea? Si mai ales, cine era ea?
Sunt mai mult decat un punct de echilibru in familia mea? O piesa de domino care isi joaca rolul in societate?

M-am intrebat mereu cum arata seducatoarea din mine, femeia pasionala, puternica prin vulnerabilitatile ei. Citisem despre asta, dar mi se parea dificil sa ma deschid atat de mult catre necunoscut. Daca faceam ceva gresit? Daca deveneam ridicola? Ce s-ar fi intamplat daca cei din jur nu m-ar mai fi luat in serios?

Simteam de ceva vreme ca energia femeii care puteam fi fierbea undeva in interiorul meu, abia asteptand sa fie eliberata, dar nu aveam curajul sa ii dau voie sa se exprime. Pana cand...in viata mea a intrat in mod neasteptat un alt suflet, a carui energie masculina, manifestata simplu si profund, a scos instant la suprafata latura feminina pe care o tinusem atat de mult timp ascunsa.

Si nu a fost un eveniment bland, susurul unui parau care razbate printre stanci catre suprafata, a fost explozia unui gheizer cu apa fierbinte, tinuta sub presiune si eliberata dintr-o data! Nu stiu cate dintre voi ati simtit ca mergeti pe strada, dar plutiti parca deasupra asfaltului, ca inima v-o ia la galop si buzele se misca de la sine intr-un suras complice. Energia forma un halou viu in jurul meu, vibrand parca in fiecare celula si facandu-ma sa ma simt frumoasa si senzuala, indiferent ce faceam pe parcursul zilei.

Am simtit cum imi cresc aripi. Sotul meu a devenit brusc mult mai prezent si atent la farmecele mele :) M-am simtit rasfatata si dorita, frumoasa si seducatoare, curajoasa si delicata. Nici o clipa nu am perceput ca nu mai sunt respectata sau ca mi se pune la indoiala inteligenta, realizarile. In plus am inceput sa imi acord mai multa atentie si sa ma bucur de timpul meu personal. Parca mi se luase un val de pe ochi si descopeream ca merit mai mult, ca pot sa fiu mai mult decat fusesem pana atunci.
Energia mea parea infinita si lucruri pe care pana atunci le faceam cu dificultate au devenit acum usoare si placute.

Nu neg ca intensitatea senzatiilor m-a speriat putin, m-a luat pe nepregatite, dar bucuria care imi umplea sufletul mi-a depasit orice neliniste.

Am hotarat atunci si acolo sa nu mai pierd niciodata aceasta energie, dar ca voi invata sa o alchimizez si sa o catalizez din interior, nu neaparat prin prezenta unei altfel de energii in imediata mea apropiere.

Cel mai important lucru pe care l-am invatat din aceasta trezire a femeii din mine, a fost ca iubirea este infinita, ca suntem capabile sa oferim oricat de multa compasiune, blandete, intelegere, pasiune, bucurie, pentru ca atunci cand suntem acordate la geniul puterii noastre feminine devenim un canal de iubire neconditionata si cred din ce in ce mai mult ca manifestarea ei de cat mai multe dintre noi este cheia catre un nou Pamant, care sa vibreze la alta frecventa, un pas decisiv in directia evolutiei lumii noastre.