Astazi mi-am luat cateva clipe de pauza, in care sa nu fac
NIMIC.
Fetita mea doarme ca un bebelus autentic :), sotul este
plecat, mancarea facuta, rufele spalate,
iar eu nu am nici o intalnire astazi.
Ce faci cand ramai singur cu tine insuti? Nu stiu care este norma, dar eu mi-am zis ca este un moment bun de reflectie. Am invatat in ultimii ani ca este extrem de important sa te opresti din cand in cand si sa vezi unde te afli. Cum e viata ta? Ce e bine si ce ar mai fi de imbunatatit?
Sa va povestesc cum s-au intamplat lucrurile la mine.
Cine ma cunoaste, stie ca sunt life coach, dar si cel mai constant si constiincios client al meu. Lucrez zilnic cu mine si incerc sa vad intamplarile din viata mea din toate unghiurile posibile. Caci am auzit cu totii ca ceea ce ni se intampla este NEUTRU pana cand ii dam noi o valoare, fie ea POZITIVA sau NEGATIVA.
De pilda, unul din lucrurile care mi-au dat de furca si am avut nevoie de multe “unghiuri” pentru a-l vedea intr-un mod constructiv, a fost schimbarea cercului de prieteni. Nici nu realizasem ca ma atasasem asa de mult de ei. Si nici ca voi duce atatea meciuri grele cu mine insami in procesul de acceptare si desprindere de atasamente.
In urma analizei indelungi am inteles, si in cele din urma am acceptat, ca oamenii se intalnesc pentru ca au, o perioada de timp, ceva in comun. Daca acel ceva dispare sau cealalta persoana iti devine incomoda, drumurile se despart.
Nu va inchipuiti (sau poate ca da) de cate ori egoul meu striga disperat: “Nu se poate sa nu ma mai placa! Trebuie sa fac ceva sa ne apropiem din nou! Sigur am facut eu ceva, e vina mea!” sau preferata fiecaruia dintre noi “Nu sunt suficient de buna, de-aia nu vrea sa imi mai fie prieten! ”.
In procesul de acceptare a acestor “despartiri” am avut de multe ori tentatia de a crede acuzele “ego-ului” meu si a ma lasa prada deznadejdii. Uneori chiar mi-am plans de mila, pentru ca rolul de victima este atat de comod si cunoscut! Iti ia toata puterea si responsabilitatea pentru propriile actiuni si le pune pe umerii celorlalti, a lui Dumnezeu sau ai destinului. Ce usurare cateodata sa fii mic si sa nu dai socoteala nici macar in fata ta!
Dar vindecarea sufletului nu se face prin victimizare. Asta m-a invatat lucrul cu mine si experienta proprie. Asa incat m-am ridicat de jos, mi-am scuturat genunchii si am privit in oglinda.
Ce se intamplase? De ce nu mai rezonam cu vechii si dragii mei prieteni?
Pentru ca avusese loc o schimbare constanta si radicala in modul meu de a gandi, iar directia in care o luasem eu, si pe care o descopeream cu bucurie in fiecare zi, era paralela cu a lor. Puteam sa ma intorc? Doream sa o fac? Raspunsul era NU la ambele intrebari.
Dar drumul meu nu era doar lapte si miere. Din contra, am avut momente atat de frustrante incat mi-am zis: “Ce ti-o fi venit, Andra? Nu puteai sa fi si tu fericita in NORMALITATE? Trebuia sa faci tu lucrurile altfel decat toata lumea!” Mi-am invidiat atunci prietenii pentru faptul ca ei gasisera un soi de echilibru, pe care eu nu vedeam cand il voi obtine. Tot ego-ul imi spunea "sa-mi fie rusine!" ca am ajuns aproape de 30 de ani si nu am cladit nimic durabil, cel putin nu masurabil dupa unitatile de masura conventionale. Am inghitit in sec si am mers mai departe, mai schiopatand, mai calcand intr-o groapa si aruncand priviri furise catre calea pavata a colegilor de generatie, care priveau de acolo cu un amestec de uimire, mila si un varf de invidie ca ei nu au avut curajul sa incerce altceva.
Nu-mi dadeam seama ca urcam o trambulina. Habar nu aveam unde ma va duce drumul, caci nu vedeam decat urmatorul pas pe care il faceam. Insa acum un an si ceva s-a intamplat ceva.
Nu puteam sa-mi explic. Nu avea logica, asa cum intelegeam eu lucrurile la acel moment, dar toate eforturile mele parca isi dadeau mana de la mana si ma propulsau inainte. Ca piesele unui puzzle au inceput sa se aseze toate:
-
Viata personala s-a
stabilizat prin casatoria cu barbatul iubit si care imi era alaturi la bine si
la rau de mai bine de 15 ani; imediat a aparut primul nostru copil, o fetita
minunata, care sa ne fie ghid in suflet si spirit de acum inainte;
-
Stabilitatea materiala a
inceput sa se construiasca in jurul nostru, fara ca noi sa facem ceva anume,
iar in curand am inceput sa respiram aerul abundentei;
-
Satisfactia profesionala
s-a instalat prin faptul ca lucrez exact ce mi-am dorit, alaturi de oameni
minunati care merg pe propriul drum al desavarsirii si urca uneori timid,
alteori hotarat, pe trambulina fericirii vietii lor;
-
Mentinerea sanatatii si
bunastarii fizice este noul meu proiect,
care capata contur pe zi ce trece si imi da energia de a orchestra toate
celelalte planuri;
-
In viata noastra au intrat
oameni cu care avem aceeasi cale si care, stiu acum, ne vor fi alaturi atat
timp cat vom zbura in acelasi stol.
Da, sunt fericita! Da, mai am vise si planuri, sunt sigura ca mai sunt multe trambuline de urcat. Da, mai am mult de lucru cu mine pentru a transforma toate acele tipare invalidante de gandire pe care le-am invatat de mica si pe care le incurajeaza adesea societatea.
Va invit pe toti sa va gasiti fericirea! Nu este sfarsitul
calatoriei, ci un companion de incredere!
