duminică, 26 iulie 2015

Bine v-am gasit!

Bucurie!

Iubire! 

Curaj!

Acesta este salutul meu pentru voi, cititorii acestui blog.

Cine sunt?
Ma numesc Andra Todirita, sunt ceea ce ati putea numi consilier, coach, prieten.

Ce fac?
Am studiat cu sarguinta si incantare metode stiintifice, larg aplicate in lume, puse la punct in centre de cercetare internationale, care au ca SCOP ghidarea oamenilor pentru a iesi din Impas, Blocaj sau Nesiguranta si a gasi si implementa solutiile de care au nevoie pentru atingerea obiectivelor lor.

De ce am ales aceasta cale?
Am intampinat multe obstacole in incercarea de a deveni propriul meu stapan pe plan financiar, o sotie si o mama implinita si sigura pe mine, o femeie increzatoare si o fiinta umana completa.

Am vazut pe pielea mea cat este de complicat sa lupti cu "demonii" trecutului, cu tiparele copilariei si adolescentei si atunci cand am gasit metoda de a ma elibera de ele, am decis sa pun aceasta descoperire in mainile tuturor.

Va invit alaturi de mine sa ne curatam mintea si viata si sa redescoperim copilul din noi!

sâmbătă, 25 iulie 2015

Experienta Nasterii Mele - de la Idee la Fapte

Am ezitat destul de mult inainte de a pune pe hartie aceasta experienta. Pe de o parte pentru ca nu-mi gaseam cuvintele asa cum mi-as fi dorit, pe de alta parte, pentru ca am avut nevoie de ceva timp de lucru cu mine insami pentru a intelege, vindeca si accepta tot ce am trait.

Trebuie sa spun, inainte de toate, ca nu am intrat in aceasta experienta nepregatita. Din contra, m-am informat mult inainte, am urmat cursuri, am citit si am facut exercitii conform recomandarilor educatorilor prenatali pe care i-am consultat. Mi-am facut temele temeinic, asa cum am fost invatata de mica, pentru a lua cu brio examenul nasterii primului meu copil. Ba chiar am asteptat pana la treizeci de ani pentru a avea “maturitatea” de a creste un copil. :)

Si totusi, nu am fost pe deplin satisfacuta de rezultat; ba din contra, m-am simtit dezamagita, am privit jumatatea goala a paharului si, cu cat trecea timpul, eram din ce in ce mai nemultumita.

Sa incep cu inceputul: cu un an si jumatate inainte de acest eveniment, am ajuns intr-un punct in care simteam ca viata mea urma sa ia o intorsatura interesanta si ca se va schimba ceva radical in modul in care ma voi raporta la ceea ce ma inconjoara. Am inceput prin a intra cu toate fortele intr-un proces de aprofundare a cunoasterii de sine si de schimbare a vechilor tipare si convingeri bazate pe frica si prejudecati. Ideile mele despre maternitate erau ceea ce se poate numi ”egoiste”.
  • Mi-era frica sa duc o sarcina, asa incat ma gandeam, mai degraba, sa adopt (lucru onorabil altfel, dar motivele mele erau gresite).
  • Mi-era groaza de nastere, astfel incat mi-am zis ca daca totusi, voi avea propriul copil, voi face cezariana.
  •  Nu intelegeam importanta si frumusetea alaptarii, asa ca ma hotarasem sa merg pe lapte praf…
Ma judecam aspru si ma vedeam ca pe o persoana dura, egoista, cinica; mult timp mi-am zis: “Daca fac copii voi fi o mama groaznica!”

In acest context, procesul de “transformare” pe care l-am inceput, va puteti imagina, nu a fost unul extrem de confortabil. Ceea ce m-a ajutat enorm a fost sa am alaturi oameni deosebiti care sa ma sustina pe drumul parcurs si niste principii simple si frumoase care sa ma ghideze.

Dupa sase luni de sapat la nivelul subconstientului si transformat prejudecati si tipare nesanatoase de gandire si comportament, am ramas insarcinata. Ceea ce nu stiam eu atunci era ca mai aveam mult de lucru. Pe parcursul sarcinii, care a fost din fericire extrem de usoara, pe fondul unei emotivitati crescute, am lucrat in continuare sa ma dezvat de ceea ce mi se intiparise atat de bine in minte de cand ma stiam. Toate acele lucruri pe care familia si prietenii bine intentionati ti le repeta la nesfarsit, crezand cu tarie ca iti sunt de folos, iar daca nu actionezi precum ai fost sfatuit este pentru ca nu ai retinut ceea ce ti-au spus, deci e cazul sa-ti mai spuna o data.

Cu noul meu mod de a privi lucrurile am inteles ca frustrarea si insistentele celor care graviteaza in jurul viitoarei mamici au legatura exclusiv cu nevoia acelor persoane de a se exprima, valida, justifica si nu cu gravida in cauza; acest lucru m-a ajutat sa fiu mai calma si mai intelegatoare si sa ma concentrez la mica fiinta care crestea in pantecul meu.

Dar transformarea atitudinii mele nu s-a oprit aici. Sa va spun cum imi vizualizam nasterea: ma vedeam la Brasov, oras unde ma simteam relaxata si unde cunosteam o echipa de medici, moase si doule cu care ma simteam in siguranta. Intr-o garsoniera pe care o inchiriasem pentru cateva saptamani, petrecandu-mi travaliul intr-o piscina de nasteri, alaturi de sotul meu si o doula. Nascand fara dureri, cu zambetul pe buze si fara nici o interventie medicala si odihnindu-ma apoi cu micuta comoara la piept si sotul meu alaturi.

WOW!

Asta da schimbare la 180 de grade!

Aveam insa sa aflu ca fricile si tiparele adanc inradacinate in subconstientul meu nu putusera fi sterse complet intr-un an jumate. Se cuibarisera acolo 29 de ani. Asa incat iata ce s-a intamplat de fapt dupa 38 de saptamani si cinci zile de sarcina:

Pentru ca data aproximativa de nastere, conform calculelor era 24 decembrie, hotarasem sa plecam pe 15 decembrie la Brasov, unde aveam o garsoniera cocheta inchiriata. Ma hotarasem ca in ultimele 10 zile de sarcina sa ma concentrez pe meditatii si relaxare, fara alte distrageri din partea rudelor sau prietenilor.  Impachetasem deja aproape totul si bagajele asteptau cuminti in masina. Pe data de 14 decembrie, in jurul pranzului, am inceput sa simt o jena la nivelul mijlocului, ca atunci cand ai stat prea mult aplecat si “te taie spatele”. Se intampla regulat, din 30 in 30 de minute. Dupa trei astfel de “junghiuri” mi-am sunat doula din Brasov. “E cumva un semn? Pretravaliu, ceva?” am intrebat-o. “Incepe! Veniti la Brasov cat mai repede!” mi-a raspuns.

Din acel moment sotul meu a intrat in “priza”, iar eu m-am relaxat. Am inceput sa fac exercitiile de respiratie pe care le invatasem si sa ma las in voia a ceea ce simteam. Senzatia din spate s-a accentuat si a inceput sa apara mai des. Pe la ora 5 ne-am urcat in masina si am plecat spre Brasov, incarcati ca pentru o mutare (noi eram pregatiti pentru o luna de stat acolo). Pe drum aveam contractii din 15 in 15 minute, iar “timpul avea rabdare”, cel putin eu asa simteam. Nu eram inca convinsa ca sunt contractii adevarate si nu o pregatire a organismului pentru viitoarea nastere. Mai ales ca nu ma durea cum ma asteptam eu, in partea din fata, ci in spate, in zona lombara. 

Am ajuns la clinica duminica, pe la ora 9 seara. Bineinteles ca nu dai nici un doctor jos din pat la ora asta, asa ca am intrat la doctorita de garda. Primul lucru a fost sa imi monitorizeze contractiile si sa imi faca un control al dilatatiei. Contractii din 5 in 5 minute, intensitate 9/10 (eu ma antrenasem atat de bine cu respiratiile ca le simteam foarte usor) si dilatatie maxima....SERIOS? Nu-mi venea sa cred ca eram atat de aproape.

Am intrat in sala de nasteri alaturi de doula si sotul meu si a inceput partea a doua a nasterii mele: angajarea copilului si expulzia. Sincer, aici am avut senzatia ca lucrurile nu mai sunt perfect naturale, si se simte interventia omului. Chiar “protejata” de sotul meu de orice interventie exterioara, acte de semnat si completat, explicatii de dat si altele, nu puteam fi total relaxata cand pe usa tot intrau si ieseau doctorita si moasa, neintelegand probabil de ce nu este nevoie de ele. Astfel, in 4 ore, fara interventii medicale de nici un fel, complet natural, am nascut-o pe fetita mea. Si da, am avut acea “ora magica” in care ne-am privit in ochi pentru prima data si in care am pus-o la san si a adormit sugand. Nu ne-am despartit nici o clipa si am iesit cu ea in doua zile din maternitate. 

Cu toate acestea, am ramas cu niste intrebari care, pe fondul hipersensibilitatii mele dupa nastere si alimentate de tipare de gandire neconstructive, m-au macinat luni bune apoi.

“De ce nu m-au lasat sa nasc in apa?”, 

“De ce au taiat cordonul ombilical imediat ce a iesit capul copilului si nu l-au lasat sa termine de pulsat?”, 

“De ce am simtit ca singurul sustinator real pe care l-am avut la nastere a fost sotul meu?”,

 “De ce au tras de placenta pana s-a rupt in bucati in loc sa o lase sa iasa singura?”, 

“De ce a venit doctorul cu care ar fi trebuit sa nasc a doua zi dupa ce am nascut, sa imi faca reprosuri ca nu am avut atitudinea cooperanta si supusa pe care o dorea el?”

N-a fost usor sau confortabil sa lucrez cu aceste frustrari. Ego-ul meu imi spunea: “Ai dreptate! E corect ceea ce simti!” O fi corect, mi-am zis, dar este si benefic pentru mine? Raspunsul se incapatana sa fie NU, nu era benefic, imi crea o stare de nemultumire, o atitudine ofensiva si depresiva care nu ma reprezenta.

Solutia mea a fost sa “sap” in spatele acestor frustrari si sa vad ce le alimenteaza: dorinta de a avea dreptate, de validare, lipsa increderii in mine, dorinta de a ma simti iubita de cei din jur. 

Dar nu a fost usor, nuuuu! Am avut momente cand ceea ce descopeream in mine era atat de nepotrivit cu ceea ce mi-as fi dorit sa fiu, incat ma revoltam si negam totul. Aruncam cartile si jurnalul pe care il foloseam sa ma ghideze in acest proces si imi gaseam o multime de scuze. Egoul meu lucra overtime. Dupa o zi, doua, trei, cand reuseam sa ma calmez si lucrurile se asezau, reluam lucrul si continuam calatoria interioara. 

Cateodata imi spuneam: "Gata! Sunt bine, ma simt detasata si impacata.", apoi aparea ceva care ma zgandarea si iar ma infuriam. 

In alte zile credeam ca n-o sa reusesc niciodata sa depasesc aceste frustrari si nu voi putea privi nasterea fetitei mele cu acea bucurie si pace interioara sincera venita din iertare si acceptare. Atunci, cand ma napadeau indoielile, imi spuneam ca poate nu este pentru mine acest proces, poate ca numai anumiti calugari tibetani sau preoti cu har pot avea capacitatea de a ierta si a se impaca cu proprii demoni. 

Si iar ma aplecam asupra lucrului. Mai descarcam inca un program distructiv, inca o credinta invalidanta. Pana intr-o zi, cand am simtit ca si cand mi se luase o piatra de pe inima. Parca pluteam si doar amintirea momentelor cand mi-am strans fetita prima data in brate imi aducea un zambet larg pe buze. Cred ca in ziua aceea am oftat de nu stiu cate ori, ma simteam eliberata de o mare povara.

Pot spune acum ca, doar avand la indemana “instrumentele” potrivite, m-am vindecat si am putut sa imi apreciez la adevarata valoare experienta nasterii naturale, cu blandete si bucuria de a avea un copil sanatos si fericit.

Mi-am luat angajamentul sa ma vindec de orice “tipar bolnavicios” care va ma iesi la suprafata in viitor, pentru a fi mama echilibrata si iubitoare de care are nevoie copilul meu.

La final, as vrea sa trag o concluzie care sa evidentieze cea mai mare invatatura din povestea nasterii mele:

Intotdeauna mai este ceva de invatat, de echilibrat, de completat, de vindecat; trebuie doar sa ai INTELEPCIUNEA sa accepti acest lucru si CURAJUL sa actionezi.

luni, 20 iulie 2015

10 Stereotipuri cu care se confrunta o WAHM (work at home mom)


De cand am devenit mama si am decis sa lucrez “full time” de acasa, m-am confruntat cu anumite tipare repetitive, atat in ceea ce ma priveste, cat si in cazul altor mamici cu care am intrat in contact.

Voi prezenta acum pe scurt experienta mea personala, dar si a clientelor mele, care se incadreaza in categoria: mame care lucreaza de acasa.

Tipurile de activitati sunt variate, la fel si conjuncturile in care se afla mamicile, dar exista anumite stereotipuri pe care incepi sa le observi dupa un timp. Pe masura ce parcurgem impreuna cele 10 stereotipuri pe care am ales sa le prezint aici, voi atinge usor si elemente specifice dezvoltarii personale prin coaching, care ar putea fi de interes in acest context.

1. IMI IAU ACTIVITATEA IN SERIOS?  

Prima provocare care apare, indiferent de tipul activitatii pe care o WAHM o desfasoara, este legata de modul in care te privesti TU pe tine si munca pe care o faci.

Cu alte cuvinte, daca eu imi privesc activitatea ca un hobby, ceva ce fac atunci cand imi ramane timp liber, pot sa ma astept sa infloreasca? Elementul cheie, pe care l-am inteles cand am inceput sa lucrez cu mine prin metodele de coaching, a fost sa imi tratez munca de acasa ca pe o veritabila afacere. 
Timpul alocat ei si spatiul in care o desfasor ramane separat de celelalte activitati ale vietii de familie. Pare complicat, mai ales cand locuiam intr-o garsoniera, dar cu putina imaginatie, am reusit.

2. CAT CREDIT IMI ACORDA FAMILIA SI CEI APROPIATI MIE?

Aceasta este o alta situatie delicata prin care probabil toate am trecut sau trecem. Cei din jurul nostru par a considera ca ceea ce facem de acasa nu poate sa intre in categoria activitati profesionale. Am auzit exprimari de genul: “te joci si tu”, “faci asta in timpul liber”, “sper ca nu renunti la servici pentru asta”, “trebuie sa mai iesi in lume, sa ai un job ca toti oamenii”, “cand o sa faci si tu ceva serios”, “nu o sa-ti iasa niciodata bani din asta”, “ai nevoie de ceva sigur”, “si cand se termina clientii, ce faci?”. Toate acestea pot fi extrem de descurajante, cu o singura conditie: sa le crezi si TU.

Am inteles atunci cand am lucrat mai mult cu mine insami ca de fapt puterea acestor cuvinte si a neincrederii sau blamarii care le insotesc este de fapt in subconstientul meu. Fara sa vreau, ba chiar pot spune “impotriva vointei mele” constiente, mi se intiparisera foarte bine astfel de tipare in minte si ele ieseau la lumina de cate ori erau “accesate” de cuvintele celor in care aveam incredere, pe care ii iubeam.

Ce am facut? Am folosit instrumentele pe care coaching-ul mi le-a pus la indemana si am sters aceste programe din subconstient, inlocuindu-le cu unele pozitive, benefice.

3. CUM SE IMPLETESC VIATA DE FAMILIE CU LUCRUL DE ACASA?

Acest al treilea stereotip este, am observat la cei mai multi dintre clientii mei, o sursa constanta de vina si nemultumire. Intrebarile pe care si le pun mamele WAHM cu care am discutat sunt: cum gasesc echilibrul perfect? Daca acord mai mult timp afacerii, familia are de suferit si atunci de ce mai stau acasa, ce rost mai are? Daca ma concentrez pe familie, copil, sot, afacerea nu merge, nu am timp sa imi ating termenele limita si imi neglijez clientii. Ce e de facut?

In primul rand, aceste dileme sunt absolut normale. E un echilibru precar, ca al unui trapezist, care ne tine nervii intinsi la maxim. Pana cand…

Solutia pentru a “le face bine pe toate” nu este una simpla, cu pasi clari si repetitivi. Ea se creeaza, asa cum un bucatar bun isi creeaza propriile retete, cu ingrediente secrete, cu arome speciale si unice.

Mi-am urmarit clientii si am vazut cum fiecare a devenit in timp un artist desavarsit. A gasit acele ingrediente care se potriveau familiei lui si ritmului propriu, le-a imbinat pentru a se potenta unul pe celalalt si a obtinut acea reteta perfecta doar pentru el, de nerepetat, dar care i-a permis sa porneasca cu incredere pe sfoara subtire a echilibrului: afacere-familie.

4. CUM SA NU MA IZOLEZ DE “LUME”?

O alta intrebare pe care si-o pun multe mamici care lucreaza de acasa. Teama ca, petrecand timpul in acelasi spatiu, atat pentru activitatea profesionala cat si pentru cea personala, lumea te uita si tu pe ea.

Solutia? Ca intotdeauna, raspunsul se gaseste in noi. Multe cliente, atunci cand se uitau cu atentie la aceasta intrebare, ajungeau la concluzia ca au mai mult de castigat acum decat inainte pe plan social. 

Cum vine asta? Simplu! De data asta aveau libertatea de a alege.  Puteau sa aleaga persoanele a caror companie o agreau, sa isi gestioneze dupa bunul plac activitatile din afara casei: mersul la o anume sala de sport, cursuri de dans sau evenimente preferate. Si da, schimband cate ceva in abordarea activitatilor zilnice si a perceptiei asupra acestora, au aparut si acele ore peste obisnuitele “24” ale fiecarei zile.

5. CUM SA-MI CREEZ UN PLAN DE AFACERI CAND EU NICI NU STIU CUM ARATA UNUL?

Oricine are o afacere de succes spune ca este esential sa iti faci un plan de afaceri pentru a avea o abordare serioasa si competenta a muncii tale si obiectivelor pentru viitor. Dar majoritatea nu am avut ocazia sa vedem unul, daramite sa fi lucrat cu asa ceva pana acum.

La inceput nici eu nu vedeam utilitatea unui plan de afaceri profesionist pentru ca nu stiam ce inseamna. Abia dupa ce am lucrat cu coach-ul meu si am creat unul am simtit ca mi se deschide orizontul. S-a ridicat ceata care nici nu stiam ca este acolo si am vazut noi si noi aspecte la care nici nu ma gandisem pana atunci.

Acum, de cate ori lucrez cu un client care vrea sa isi puna la punct afacerea il ghidez pentru a-si face acest plan si recompensa este imediata: claritate si un nou avant, dintr-o data lucruri imposibile sau cel putin improbabile devin accesibile si planificabile. Este o gura de aer proaspat pentru orice afacere.

6. DE UNDE IAU BANII CARE SA MA SUSTINA PANA VOI AVEA PROFIT?

Iata o intrebare-stereotip, cu care se intalnesc majoritatea celor care hotarasc sa inceapa o afacere, in cazul in care nu au strans din timp o suma cu aceasta destinatie. Sursele financiare pentru a porni o afacere sunt variate dar, de cele mai multe ori, clientii mei nu s-ar fi gandit niciodata ca ele exista sau ca ar putea fi eligibili pentru a le accesa.

Aici intervine “magia” coaching-ului. Claritatea si accesul la intuitie pe care le obtii lucrand cu tine insuti sunt nepretuite. Devii mai deschis la oportunitati, ai curaj sa te folosesti de ele si sa cauti solutii in locuri in care nici nu te-ai fi gandit inainte. Cum spunea o clienta de-a mea: “Nu pot sa cred! Solutia asta se plimba prin fata mea de doi ani de zile si eu nu reuseam sa deschid ochii s-o vad!”

7. UNDE SA GASESC PIATA DE DESFACERE/NISA DE CLIENTI POTRIVITA?

Am produsul/serviciul si acum ce fac? Este o intrebare pe care multi si-o pun, mai ales daca nu au trecut prin procesul de a-si crea un plan de afaceri profesionist. Sa incerc sa ma adresez tuturor sau sa imi iau inima-n dinti si sa imi restrang promovarea doar pentru o nisa ingusta. Cine o sa imi cumpere produsul? Daca e adevarat ce imi zice mama/prietena cea mai buna si “mi se termina clientii”? Atunci ce ma fac?

Acestea sunt o parte din intrebarile pe care clientele mele si le puneau cand incepam sa lucram acest subiect. Si eu mi le-am pus la inceput. Este o forma mascata a lipsei increderii in sine, respectiv in produsul pe care il oferi. Vestea buna este ca, atunci cand ai atitudinea potrivita, intotdeauna vor fi persoane care sa isi doreasca sa se “infrupte” din energia pe care tu o oferi lumii. Printr-un produs sau un serviciu, tu oferi creativitate, vise, energie, speranta, incredere etc.

Intotdeauna vor fi cumparatori pentru aceste lucruri!

8. DILEMA: MA OCUP DE COPIL 100% SAU IMI ANGAJEZ BONA/ DAU COPILUL LA GRADINITA PENTRU A-MI MARI AFACEREA?

O dilema-stereotip pe care o au multe mame care vor sa lucreze de acasa, tocmai pentru a fi alaturi de copilul lor. Nici aici nu exista un raspuns standard, dar este clar ca o analiza a argumentelor pro si contra este binevenita. Apoi, optimizarea programului de lucru si la final cantarirea tutror elementelor din ecuatie.

Ati ghicit deja ca nu exista un raspuns unic, dar ce a functionat de fiecare data, a fost ca si copilul/copiii sa “lucreze” alaturi de parinti la cladirea unei stime de sine sanatoase si un mod pozitiv si plin de compasiune de a privi lumea in care au intrat. In felul aceste s-au evitat multe traume si armonia intre membrii familiei a crescut.

9. CUM MENTIN UN RITM SUSTINUT DUPA CE AM AVUT UN START BUN?

Da, tentatia cand esti propriul stapan este sa mai tragi chiulul, dar o afacere nu permite prea multe pauze. Multe cliente imi spun ca nu dau randamentul la care se asteptau si acest lucru le demoralizeaza, ceea ce le scade si mai mult cheful de lucru si dintr-o data viata personala le acapareaza tot timpul, iar afacerea are de suferit.

Ceea ce am observant lucrand pe aceste provocari, este ca de multe ori, frica de insucces sau sentimentul de vinovatie fata de familie sunt motivele ascunse ale acestei situatii neproductive. O data partea emotionala rezolvata si blocajele de la nivel intelectual eliminate, situatia se imbunatateste. Sigur ca nuantele individuale difera, dar prin lucru sustinut cu sine, afacerea a prins aripi de fiecare data.

10. MAI AM TIMP SA AM GRIJA DE MINE SI DE SUFLETUL MEU?

Iata un domeniu care ramane de multe ori pe ultimul loc, cand de fapt tocmai aici se afla catalizatorul “minune” pentru toate schimbarile pozitive, atat pe plan personal cat si profesional.

Recomandarea mea este ca intrebarea sa sune astfel: Cate ore dedic pe zi dezvoltarii mele personale si ingrijirii mele pe toate planurile? Atunci cand raspunsul este generos, atat in afacere cat si in viata de familie va fi abundenta.

Si pentru ca in lume este loc pentru manifestarea fiecarei creatii, iar noi avem dreptul la belsug si implinire, va invit sa va antrenati fiinta pe toate planurile si sa descoperiti geniul din voi!

Acest articol face parte din actiunea Flashmob Online, organizat de Asociatia Work at Home Moms (wahm.rohttps://www.facebook.com/groups/WAHM.Romania/)

  


marți, 7 iulie 2015

O mamica si sotie fericita

Pentru ca cel mai bine ne dam seama de rezultatele de-a dreptul "ametitoare" ale coaching-ului facut cu seriozitate si perseverenta, prin exemplul personal, m-am sfatuit cu cativa dintre clientii mei si, sub protectia anonimatului, s-au oferit sa impartaseasca experienta lor cu dezvoltarea personala alaturi de un coach (respectiv alaturi de mine :))

 .............................................................................................................................................

 Sunt mama unui baietel de 1 an si 10 luni. Imi iubesc familia mai mult decat orice pe lume si imi doresc sa fim uniti si fericiti impreuna pentru totdeauna. Acum chiar cred ca este posibil. 

Povestea mea incepe acum un an, V. avea aproape 10 luni si eu eram extenuata. Stateam acasa cu baietelul meu si sotul meu lucra de dimineata pana seara, luand adesea ore suplimentare pentru a completa diferenta dintre salariul meu anterior si indemnizatia pe care o primeam de la stat. Nevoile familiei noastre crescusera, dar veniturile scazusera o data cu intrarea mea in concediul de crestere a copilului. In plus, faptul ca stateam acasa si ma ocupam de gospodarie si de V., schimband ritmul cu care ma obisnuisem pana atunci si limitandu-mi libertatea de miscare in acelasi timp, ma storcea din punct de vedere emotional. Ma simteam prinsa intre sentimentul de iubire si recunostinta pentru mica minune din bratele mele si sentimentul de inutilitate, adanc inradacinat, dupa ce toate prietenele mele se grabisera sa se intoarca la servici la trei luni de la nastere si sa angajeze o bona sa aiba grija de copilasii lor. 

Simteam in adancul inimii ca este mult mai bine pentru mine si baietelul meu sa raman alaturi de el acasa cat mai mult posibil, dar mintea mea imi spunea altceva. Rationalul ma certa si ma blama pentru aceasta decizie "neinteleapta" si "egoista" fata de bunastarea familiei. 

In paralel cu lupta interioara pe care o duceam, cand il vedeam seara pe sotul meu, aveam o atitudine distanta si plina de repros. Nu se implica suficient in cresterea celui mic; pentru el era usor, se ducea la job si venea apoi acasa sa se odihneasca si tot EU eram cea care trebuia sa aiba grija sa fie mancarea calda, copilul adormit devreme ca el sa aiba timp sa vada stirile sau serialul preferat si sa mai am si o dispozitie romantica pe deasupra. E adevarat ca el nu mi le cerea pe fata, dar puteam sa-i citesc asteptarile in ochi, in mimica fetei sau in oftatul pe care il scotea cand se aseza seara pe canapea. Uneori mai rabufneam si ii spuneam vreo doua vorbe taioase, drept pentru care ne culcam unul cu spatele la celalalt. 

Aveam nevoie de o bunica, o matusa, o bona, cineva sa ma ajute peste zi, dar aceste ajutoare erau fie inaccesibile din cauza distantei, fie din cauza banilor. Nu mai aveam suficient timp sau dispozitie sa ma vad cu prietenele, ceea ce ma facea sa ma simt tot mai singura. Calculatorul si retelele de socializare erau cele mai bune prietene acum, nu cereau mai multa atentie decat aveam de oferit si nu trebuia sa plec de acasa ca sa le accesez. 

Pe un asemenea site am vazut o conversatie dintre o mamica pe care o aveam in lista de prieteni si o doamna coach, prima ii multumea celeilalte pentru ajutorul oferit pentru a depasi o criza pe care o avusese la servici. 

Mi-am zis, nu stie ce-i aia criza, stai sa vada in ce situatie sunt eu, de aici nu poate sa ma scoata nimeni. De curiozitate, am abordat-o pe doamna in cauza si am intrebat-o cat m-ar costa asa "un tratament". Mi-a explicat ce face ea si in ce constau sedintele de coaching, dar mi-a spus ca pentru a avea parte de o schimbare reala si profunda, este nevoie sa lucram cateva luni bune si se cere si lucru individual. Cand mi-a spus cat ma costa mi-am zis: "Nu, nu e de mine, cum sa sustin eu 15-20 de sedinte? Ar fi o gramada de bani." Atunci am stabilit sa lucram cu cea mai arzatoare problema pe care o aveam si sa facem doar 6 sedinte de inceput. Chiar daca insemna sa reorganizez bugetul familiei, dupa o discutie cu sotul, am decis ca este foarte important sa incerc sa fac ceva, pentru ca lucrurile nu mergeau bine deloc. 

Am stabilit sa lucram de 2 ori pe luna, iar in restul timpului sa fac ceea ce am aflat apoi ca se numeste "self coaching". Era singura varianta viabila pentru situatia in care ma aflam. 

Cum disperarea de a fi inutila era sursa multor probleme pe care le aveam, am inceput cu asta. Am fost socata sa vad cate fatete are un obiectiv aparent simplu si clar. 

Recunosc, am tras de mine mai rau ca un patron de angajatii lui, dar dupa trei luni de lucru, facandu-mi o analiza, am ramas uimita de implicatii. Sa fiu mai explicita: perceptia mea asupra noului meu rol de "casnica full time" s-a modificat dramatic. M-am concentrat mai mult pe realizarile mele de a fi o mama devotata si un coordonator de camin eficient, decat pe schimbarea de ritm fata de mersul la job. Am inceput sa-i fiu recunoscatoare sotului meu pentru rabdarea cu care ma asculta de fiecare data cand venea de la servici si l-am implicat mai mult in cresterea lui V. Ii placea la nebunie sa stea cu cel mic si sa-l invete cate-n luna si in stele, sa se joace impreuna sau sa stea cu el pana adoarme, dar inainte eu nu ma gandisem sa ii dau ocazia sa o faca. Retelele de socializare continuau sa fie modalitatea principala de a intra in contact cu lumea, dar nu ma mai blamam pentru asta, stiam ca o sa vina momentul cand imi voi relua relatiile de prietenie face to face. 

Andra, coach-ul meu, m-a rugat sa ii spun dupa trei luni de lucru impreuna, cum mi se pare ca a evoluat situatia. I-am spus: "E wow! Nu-mi vine sa cred ca am descoperit cum sa fac sa ma simt asa de bine cu mine." Dupa inca o discutie cu sotul, am hotarat impreuna ca banii investiti in coaching au fost un castig pe toate planurile si ca merita sa continui, dar de data asta, nu de una singura. Am vorbit cu Andra si am decis sa lucram impreuna cu ea, de doua ori pe luna fiecare, timp de 6 luni si sa vedem unde ne vor duce decoperirile si transformarile personale. 

Au trecut 9 luni de atunci si nu ne-am saturat sa ne redescoperim, am reinviat ca cuplu si indivizi, iar V. va creste alaturi de niste parinti echilibrati.

Multumim Andrei si acestor metode de lucru extraordinar de accesibile si eficiente!  

vineri, 3 iulie 2015

Cum am facut sa ma inteleg mai bine cu colegii de birou

Pentru ca cel mai bine ne dam seama de rezultatele de-a dreptul "ametitoare" ale coaching-ului facut cu seriozitate si perseverenta, prin exemplul personal, m-am sfatuit cu cativa dintre clientii mei si, sub protectia anonimatului, s-au oferit sa impartaseasca experienta lor cu dezvoltarea personala alaturi de un coach (respectiv alaturi de mine :))

 ..............................................................................................................................................

Ma bucur sa am ocazia sa impartasesc si aici o parte din povestea mea. (si-asa o fac in fata tuturor celor care au rabdare sa ma asculte !) 

Cand am inceput sa lucrez cu Andra eram suparata! Nu suparata, de-a dreptul FURIOASA! Lucrez intr-o corporatie si am multi colegi de birou. Asta inseamna multe personalitati si multe stari de spirit diferite in fiecare zi. Problema mea era ca nu stiam sa gestionez reactiile celorlalti. Eu ma purtam frumos (asa ma vedeam eu, cel putin) si ma asteptam ca si ceilalti sa faca la fel. Orice comentariu acid sau neprietenos, il luam personal. Eu eram VICTIMA!!!! Ce vina aveam eu ca i-a murit colegului catelul, sau ca o alta colega era in perioada aceea delicata a lunii? Nu ma interesa si gata. Eu ma straduiam sa ascund orice problema as fi avut acasa, n-aveau de cat si ceilalti sa faca la fel!

Situatia era destul de grava. Devenisem artagoasa, insensibila si barfitoare. Deliciul zilei era cafeaua de pranz, cand puteam sa judec pe toata lumea cu cele cateva persoane care ma mai suportau. Nu-mi placea de mine, aveam momente cand ma intrebam ce se intamplase cu persoana corecta, de bun simt, politicoasa, care fusesem candva. Si cum sa ies din acest mediu care ma otravea si imi distrugea buna dispozitie si optimismul. Mi-aduc aminte cand imi spunea mama: "Daca intri in cocina te mananca porcii!"

M-am gandit sa plec in alta parte, dar unde? Am intrebat in dreapta si in stanga si nici unul dintre fostii colegi de facultate sau prieteni din copilarie nu-mi garanta ca in alt loc de munca oamenii ar fi fost toti niste ingerasi iar mediul de lucru Campiile Elizee. Asa ca mi-am zis: "aici am o pozitie buna, sunt apreciata profesional, nu are rost sa schimb".

Cam asta era starea mea de spirit cand am auzit la un seminar despre imbunatatirea conditiilor de lucru si a relatiilor interumane, pe care corporatia il tinea periodic, despre o metoda relativ noua, dar foarte eficienta, numita COACHING. In strainatate, spuneau ei ca este foarte apreciata, la noi mai timid, dar incepea sa isi dovedeasca eficienta. Ne propuneau ei un coach, dar eu, carcotasa cum sunt, mi-am zis sa caut pe cont propriu ceva care sa mi se potiveasca. Asa incat am inceput sa ma interesez. Am citit despre coaching, am cutreierat internetul indelung pana am ajuns la un articol scris de o doamna care facea Life Coaching si care mi-a placut tare mult. 

Am contactat-o si am stabilit o intalnire. Trebuia sa o analizez eu si sa vad daca ma pot simti relaxata in preajma ei, si-asa aveam eu o problema la capitolul relatii interumane. Ne-am intalnit si am stat de vorba cam o ora, ca eu nu aveam timp de "stat la cafele toata ziua ca altii". I-am spus de la inceput asta si a fost surprinzator de concisa. Mi-a explicat cum vom lucra, ce asteptari sunt de la mine, cate sedinte trebuie sa avem minim pentru a vedea rezultate si mi-a mai spus, clar si raspicat, ca voi avea responsabilitatea rezultatelor mele, dar si sustinerea unor metode de lucru extrem de bine puse la punct si verificate deja de sute de mii de clienti. Am stabilit sa lucram o data pe saptamana, pe o perioada de 4 luni.

La inceput a fost GREEEEU! Ma luptam cu mine si ma simteam cand intr-o tabara, cand in alta. Parca imi placea rolul de victima, era asa caldut si cunoscut, dar in acelasi timp imi si venea sa ma scutur singura de ceafa si sa ma pun la punct. Am muncit cu proprii "demoni" si am scos la iveala pietrele de moara care ma trageau in jos. Dupa vreo trei luni am observat ca ziua imi incepea cu un zambet, pasii imi erau mai usori in drum spre servici. Parca si colegii erau mai prietenosi si mai fericiti. Cand vedeam acum pe cineva suparat si incruntat ma gandeam: "ce trist e, o fi avut vreun necaz. Hai sa-i zambesc eu, sa-i mai luminez ziua." Cafeau de pranz nu ma mai atragea atat de mult, parca mai frumoasa era o scurta plimbare la aer, sa-mi limpezesc mintea. 

Am lucrat cele patru luni si pot spune ca viata mea la birou este mult mai senina, lumea zambeste cand ma vede si eu le raspund cu bucurie. Mai sunt momente tensionate, dar s-a ridicat valul acela negru care ma apasa si imi otravea ziua. Acum inca mai lucrez cu mine, m-a invatat Andra cum, si de cate ori am o stare indoielnica sau imi vine sa judec aspru pe cineva, revin la metodele invatate si ma luminez. 

Multumesc Andra pentru ajutorul dat. Acum pot sa citez un alt proverb pe care il spunea mama: "Omul sfinteste locul!"

joi, 2 iulie 2015

Cum mi-am redescoperit curajul sa incep din nou

Pentru ca cel mai bine ne dam seama de rezultatele de-a dreptul "ametitoare" ale coaching-ului facut cu seriozitate si perseverenta, prin exemplul personal, m-am sfatuit cu cativa dintre clientii mei si, sub protectia anonimatului, s-au oferit sa impartaseasca experienta lor cu dezvoltarea personala alaturi de un coach (respectiv alaturi de mine :))

..............................................................................................................................................

Dupa 4 ani de lucru cand la o firma, cand la alta (cate un an ici, unul colea, ca da bine sa ai macar un an intr-un singur job), in care nu am simtit ca imi gaseam locul nicicum, am hotarat sa incerc ceva pe cont propriu. Zis si facut, dar ce? Investitii nu imi permiteam sa fac, experienta cu a conduce o afacere nu aveam, deci cum sa o scot la capat? Tot cautand pe internet am dat peste un anunt foarte interesant. Era un fel de struto-camila, nici angajat, dar nici de capul tau. Investeam ceva de nivelul salariului minim pe economie, participam la cateva seminarii unde invatam tot ce trebuie sa stiu si gata! Deveneam in cateva luni un om realizat, cu program flexibil, timp liber pentru vacante si familie si bineinteles, banii care sa sustina totul.


Am inceput cu avant, mi-am facut vise si planuri care mai de care mai indraznete si asteptam sa vad rezultatele. Primele 4-5 luni am vorbit tuturor despre noua mea descoperire. Le explicam ce noroc daduse peste ei ca eram eu acolo sa-i introduc in tainele acestei activitati, cat de minunate erau perspectivele lor si cate si mai cate. Unii ma ascultau zambind si parand entuziasmati, altii se uitau prin mine sau imi spuneau ca au mai auzit ei de-astea si nu-i de ei. Una peste alta, pana mi s-au terminat mie resursele de energie si entuziasm, eram tot singur in barca, pentru ca nu gasisem persoane care sa se implice cu adevarat alaturi de mine. Eram dezamagit. Dezamagit de mine ca nu facusem ceea ce imi propusesem, dezamagit de faptul ca trebuia sa ma intorc inapoi la un job clasic, dezamagit de oamenii din jur care nu imi impartasisera viziunea.

Acum, resursele erau pe terminate, energia mea la fel si trebuia sa mai caut si un nou job. Simteam ca ma afund in nisipuri miscatoare. Lucrasem pana atunci in marketing si vanzari. Era un tip de job care promitea recompense substantiale, dar care nu ma satisfacea. Nu stiam ce vreau sa fac mai departe, ce stiu sa fac...

In starea mea de frustrare si nefericire, cautam totusi ceva. Ajutor. Cautam pe cineva care sa ma indrume si sa imi arate solutia perfecta pentru mine.

O prietena buna mi-a vorbit intr-o zi de coaching. Cum ea a lucrat vreo 10 sedinte si se simte alt om, cum intelege acum ce se intampla in viata ei, de ce si cum sa schimbe ce nu o multumeste. Am intrebat-o daca e un fel de psihologie, mi-a zis ca nu, dar este extraordinar. Mi-a dat numarul de telefon al coach-ului ei. Am sunat si mi-a raspuns o femeie, cu voce calda, blanda. Am stabilit sa ne intalnim sa vorbim si sa imi explice cu ce se mananca coaching-ul asta.

Ne-am intalnit la o cafea si m-a uimit sa constat ca avem varste apropiate. Ne-am tutuit de la inceput, mi-a zis ea ca e mai usor asa pentru comunicare. Mi-a aratat o mapa cu documente, evaluari si prezentari ale conceptului de coaching si dupa o discutie de 2 ore am hotarat sa lucram 15 sedinte. Imi spusese si prietena mea ca schimbarile reale si intelegerea nu vin peste noapte, asa incat mi-am luat acest angajament cu putinul curaj pe care il mai aveam dupa tot ce se intamplase. 

Primul lucru pe care Andra, coach-ul meu, mi l-a explicat a fost, ca solutia pe care o caut nu mi-o poate da nimeni, ea vine din interior. Am fost putin dezamagit la inceput, recunosc. Eu vroiam ceva gata verificat si clar, care sa vina din partea unui profesionist si care sa imi ofere garantia reusitei. Dar am inteles pe masura ce am lucrat, sedinta dupa sedinta, ca nimeni nu stie exact ce mi se potriveste mie, nu exista o manusa gata creata pentru mana mea, care sa imi urmareasca fiecare pliu si indoitura a degetelor, ea trebuie "crosetata" ochi cu ochi de mine insumi. 

Nu va plictisesc aici cu detalii despre tot ceea ce am aflat despre mine si tot ceea ce am curatat si transformat in mine, cert este ca pe la a 9-a sedinta am avut o epifanie: talentul meu nativ era sa scriu. Da, sa scriu articole, nuvele, incepusem mai demult si un roman de care ma lasasem la presiunea prietenilor care ma cam luasera in ras. Imi placea sa creez si sa imi las imaginatia sa zburde libera si sa dea nastere unor situatii si personaje noi si pline de viata. Lucrand in continuare sub indrumarea discreta a Andrei, mi-am permis sa ma iau in serios  si sa ma vad facand din scris o cariera. Lucrurile capatau in sfarsit contur, aveam din nou curaj! M-am decis sa continui cercetarea pentru roman si sa scriu cat mai constant la el, dar aveam nevoie si de o sursa de venit. Cine angajeaza scriitori?
"Nimeni!" imi spunea o voce mica si carcotasa din mintea mea. "Cel mult vei gasi un job part-time la o revista online, prost platit si nesatisfacator!"

Am abordat aceasta temere a mea la urmatoarea sedinta de coaching, am intors-o pe toate partile, i-am gasit sursa si sustinatorii. Apoi am transformat-o, ca pe un broscoi intr-un print, intr-o convingere clara: aceea ca imi voi gasi exact jobul dorit!

Am inceput sa caut asociatii, edituri, firme care creeaza si comercializeaza carti pentru copii, de aventuri, nuvele, orice se potrivea cu visul meu. Dupa o cercetare amanuntita a pietei, am gasit ce cautam. O firma mica, aflata la inceput de drum care crea reviste de prezentare a diferitelor zone de interes turistic din tara. Era un potential imens! Aici pot veni si eu cu aportul meu! Am discutat cu initiatorii acestui proiect, le-am expus din ideile mele, ne-am placut reciproc si am batut palma. 

Lucrez de cateva luni aici si ma simt implinit! In sfarsit sunt apreciat si imi folosesc talentul pentru a castiga bani si a ma dezvolta permanent. 

Am incheiat primele 15 sedinte de coaching, dar pentru mine acesta este doar inceputul. Continui sa lucrez cu Andra pentru ca sunt convins ca mai am atat de multe se descoperit in mine despre MINE.

Multumesc coachingului si Andrei pentru ca mi-au schimbat viata si m-au ajutat sa invat sa o traiesc!


Andra Todirita